Monthly Archives

martie 2017

www.sport.ro

Steaua, sub semnul Fiarei

Ați fost vreodată la înmormântarea unui om viu? Acum aveți ocazia! Steaua a murit. Oficial! Printr’un tertip cum numai în deciziile judecătorești poți întâlni, certificatul de deces al Stelei reprezintă certificatul de naștere al unui nou club. Și unde se poate întâmpla asta dacă nu în Ghencea, locul cu unul dintre cele mai mari cimitire din țară?!

Totul începând de azi. 30.03.2017 e numărul Fiarei. Cu Fiara Lăcătuș vârf de atac în lupta împotriva echipei cu cei mai mulți suporteri din România. Ca orice mare imperiu și Steaua a căzut în urma unor trădări. Pe de o parte, Lăcătuș și Pițurcă, în colțul opus – Gigi Becali, patronul Stelei (uite că încă îi zic Steaua, dar poate mă dau pe brazdă până spre finalul articolului).

Becali e vinovat că nu a știut să își țină istoria de partea lui. Nu hârtiile, ci sufletele. Plătește pentru umilirea fostelor glorii, culminând cu momentul în care le arunca pe jos bilete de Champions League cu disprețuitorul „Veniți, gloriilor, să vă luați bilete!” Plătește pentru jignirea constantă a suporterilor, pentru că a crezut în iluzia că totul poate fi măsurat în bani.

În momentul în care se credea semizeu, Becali a început să piardă Steaua. Suporterii au observat asta de multă vreme, elementul de noutate e Lăcătuș. Simbolul Stelei. Sau fostul simbol al Stelei. Sau simbolul fostei Steaua. Nu râdeți, așa vom păți de multe ori de acum înainte, până când ceața va asimila tot.

Lăcătuș nu și’a vândut doar fosta echipă, ci și pe sine. Când spune că „nu are nimic cu echipa din prima ligă”, fără măcar să îi pronunțe numele, Lăcătuș doar își arată ipocrizia. Și îi ia de proști pe oameni. Dărâmi o echipă, îi ciopârțești istoria, pentru că te lupți să îi iei locul, dar încerci cu toată falsitatea posibilă să spui că nu ții cu ea la derby-ul cu Dinamo. Când, de fapt, tot ceea ce îți dorești e ca redenumita FCSB să dispară. O simulare mai mare decât cele pe care le făcea Lăcătuș ca jucător în careurile adverse ca să obțină câte un penalty.

Pe Pițurcă îl știm diabolic, surpriza e Lăcătuș, despre care suporterilor le venea greu să creadă că e om rău. Nici acum Lăcătuș nu mi se pare omul care să facă orice pentru bani. El doar e manipulat și a intrat în jocul morbid pentru că nu i’a mai rămas mare lucru de făcut. De la Steaua a plecat cu coada între picioare o dată ca președinte și de mai multe ori ca antrenor. A înțeles că nu mai are viitor acolo și s’a dat cu ceilalți.

Evident, că Lăcătuș face asta acum. S’a trezit că Steaua merge prost acum, dar niciodată în cele 4 perioade diferite în care era la Steaua, când Becali spunea că era plătit regește și că, practic, Lăcătuș găsea în fiecare zi când mergea la oglindă ca să se spele pe dinți câte 1000 de euro.

Lăcătuș ucide Steaua fără să vrea și fără să’și dea seama că face asta și dintr’un motiv personal. Se uită din nou în oglindă și nu’i place ceea ce vede. Vede un contrast. În plan apropiat, imaginea unui om dispărut de pe arena învingătorilor, iar în plan îndepărtat, vede un poster cu Lăcătuș în maximul gloriei lui.

S’a resemnat cu ideea că nu va mai fi antrenor, dar încearcă să se relanseze cumva. Aliații lui Lăcătuș, de fapt noii săi stăpâni, i’au spus lui o teorie, o strategie pe care el nu o controlează și nici nu o vede până la capăt. Căci dacă ar vedea, ar înțelege că actuala Steaua a Armatei va fi vândută repede, imediat ce va prinde formă, unui alt investitor. Steaua aceea măruntă încă va intra pe mâna unui Zambon care – aici Lăcătuș nu se îndoiește deloc – va face bine și va aduce pacea pe pământ.

martie 30, 2017 by
www.sport.ro

Da, mamă, sunt beat!

Poate că cine râde la urmă, râde mai bine, dar de râs, a râs toată lumea. Toți care s’au uitat la gluma de filmuleț cu cei 3 dinamoviști prinși cu sticla în sac citind scuze de pe o foaie pe care mai greu era să urmărești rândul. De penibilul situației. De care sunt convins că au râs chiar și ei.

Poate au râs și cei care i’au pus să facă asta, cum făceau pe vremuri milițienii care se distrau pe seama celor luați în arest. Nedelcearu, Patrick Petre și Dudea nu sunt altceva decât proiecția în timp a clasicilor Gogu, Patraulea și Trandafir în cea mai nouă ediție B.D. – Beau Dinamoviștii.

Cui îi folosește să vezi 3 amețiți citind cuvinte din care ei nu cred nici un strop? Ancheta internă de la Dinamo a avut rezultatul cu cel mai ridicat grad de ridicolemie. Puștii care au trecut prea repede de la Bac la Bachus sunt ca în bancul cu gloaba de cal dusă la târg nu ca să o cumpere cineva, ci doar ca să o faci de rușine.

E posibil ca șefii lui Dinamo să fi avut în plan și asta. Cea mai proastă opțiune… Mai bine îi lăsau să vorbească liber ori îi puneau să tragă dublă după dublă până ieșea bine pe sticlă. Și dacă chiar nu ieșea, nu trebuia să apară pe piață o asemenea mascaradă de filmare, din care Dinamo iese mai rău ca imagine decât beția însăși. Sau ce o fi fost acolo.

Să nu credem cumva că Dinamo chiar își dorește să îi educe pe cei 3 sau pe toți douăzeci-și-câți-or-fi în lot! Dinamo vrea doar să câștige cât mai multe meciuri, să meargă în Europa și să facă bani pe care să îi încaseze acționarii. Capitalism pur, care nu e de judecat. Doar că până la banii grei, te mănâncă mărunțișul. Și Dinamo a folosit tehnica de școală de corecție doar pentru a crea o ordine în instituție.

Cea mai sinceră educație am văzut’o la unul din părinții jucătorilor. Cu toată durerea pe care o putea avea inima lui mare, Florentin Petre a inclus în câteva cuvinte toată dragostea adevărată de care e capabil un părinte. „Capul sus, nebunul meu frumos, te iubesc, dar ai greșit și trebuie să plătești!” Viața te face filosof. Aceste cuvinte trebuie copiate și predate în școli, la cluburi sportive sau chiar în pușcării. O profunzime a educației până la lacrimi. Reacția unui om care în adâncul sufletului se simte și el vinovat că poate nu a făcut totul perfect în creșterea copilului său. Deși consider că nu e cazul.

Mama lui Nedelcearu e profesoară de sport și spune că fiul ei nu bea și nu minte. În loc de „Da, mamă, sunt beat!”, Nedelcearu i s’a plâns mamei că ce a apărut nu prea e adevărat. Deși se vede din avion că nu are dreptate. Dar nu a spus asta nici pe aeroport la sosirea în țară, când putea vorbi liber, nici în filmulețul care s’a turnat la Studiourile de Film Dinamo. Singura concluzie de aici e ca Nedelcearu minte. Și, cel mai dureros, mă tem că o minte chiar pe mama lui, de vreme ce a acceptat fără să sufle și poziția de forță a Federației și a lui Dinamo.

Vezi și Federația asta… A creat o adevărată religie din promovarea jucătorilor sub 21 de ani, însă când vor și ei să pară bărbați îi lovește cu tărie. 🙂

Sigur că e vorba și de iertare. Iar Federația va arăta aceeași îngăduință cu dinamoviștii care au băut, cum a făcut și cu Nicușor Stanciu, exclus nu de mult și el de la tineret după un episod asemănător. Aceeași Federație care a luat o decizie care sugerează suficientă minte deschisă atunci când l’a angajat selecționer pe Daum, un om care, oricâte lucruri bune ar face, e nevoit să audă prea des că a fost suspendat pentru consum de cocaină când antrena la Leverkusen.

Eu personal cred în iertare. Nu are niciun sens și nici măcar vreun beneficiu ca un om care a făcut cândva o prostie să fie exclus toată viața dintr’o lume care se vrea tolerantă. O lume care, sincer, mai mult se laudă că e tolerantă. O lume care împarte oamenii în doar două categorii: alcoolicii fără scăpare și cei care nu pun picătură de alcool în gură. Etiliștii și elitiștii. Extremă judecata unei țări însetată de vinovați, deși este foarte însetată și de alcool, mult peste media mondială. O țară al cărei mare regret e că Dobrin nu a jucat deloc la mondialul din Mexic. Un scandal al cărui iz de tequilla încă nu a dispărut.

martie 24, 2017 by
www.sport.ro

Vrem stadioane! Multe!

Suporterii lui Dinamo au umplut Arena Națională cu bannere mai rar văzute la fotbal. Mesajul „Vrem stadion fără pistă” e crucial pentru fotbalul din România, deși am auzit prea multe voci râzând pe seama lui.

Să nu intrăm pe o pistă falsă! Comparația cu „vrem spitale, vrem autostrăzi, vrem-orice-mai-puțin-ce-putem-avea-acum” e la fel de potrivită ca apărarea cu libero azi. Dacă ai nevoie de un lucru, nu trebuie să renunți la toate celelalte oportunități pentru acel lucru. Și nu trebuie să renunțe în primul rând cei care trăiesc în fotbal sau din fotbal.

„A venit de sus!” Când România a decis să organizeze o felie din Euro 2020, Guvernul și’a luat niște angajamente. Nu va muri nimeni de foame din cauza asta. Iar dacă UEFA cere reconstruirea a 4 stadioane, toată lumea din fotbalul românesc trebuie să se bucure de această pomană, că prea rar se dă cu mistria și canciocul pentru vreun stadion și prea des ne plângem că nu au pe unde să joace echipele de la noi.

Nu e vorba ca stadionul lui Dinamo e o oaie de la care sug mai mulți miei. Nu contează că Rapidul a dispărut. Ce rău poate aduce un Ghencea refăcut chiar dacă Steaua și Armata își trag una alteia cu alice și gloanțe oarbe acompaniate de amenințări la fel de periculoase cu ale bătrânilor care joacă șah prin parcuri?!

Am admirat cu toții Islanda la Euro, dar dacă vrem să fim corecți trebuie să recunoaștem că povestea ei frumoasă nu ar fi existat dacă, la un moment dat, ștabii Islandei nu ar fi decis să construiască terenuri care să aibă și altceva decât noroi anti-fotbal. Un stadion poate face diferența între a juca fotbal și a bate mingea.

Aproape că nu e tragere la sorți în cupele europene după care să nu strâmbăm din nas: „Cum, dom’le, să ne comparăm cu ei, tu n’ai văzut ce baze au?” Păi au, dar acum are și România ocazia să’și dubleze numărul stadioanelor respectabile din țară și deja mor prea mulți de grija altora.

România nu mai are spectatori pe stadioane și pentru că arenele pe care se joacă amintesc de Colosseum-ul din Roma, nu de atracțiile moderne pentru omul lui 2017. Aseară, după Dinamo – Craiova, ambele echipe s’au dus în fața propriilor galerii și au cântat împreună minute în șir. Și de drag, pentru că se simțeau bine unde sunt, nu doar datorită unui rezultat.

Probleme cu actele de proprietate de la stadionul Dinamo trebuie doar să ne deschidă ochii suficient cât să vedem că oamenii de afaceri de pe urma cărora s’a ales rugina și falimentul în fotbalul românesc nu au dispărut. Și ar vrea să căpușeze în continuare fără niciun minim interes în favoarea fotbalului. Cu excepția lui CFR Cluj niciun om de afaceri din fotbal nu a riscat să investească bani și în stadioane. Au preferat obiectele care pot da rezultat în aceeași săptămână: jucători, arbitri, parandărături.

Și de aceea atât de rar avem ocazia să prindem o reacție de uimire cum am văzut la jucătorii Romei când au pășit pe Arena Națională: „Mamma mia, che stadio!” De proști! Că nu știm nici să ne punem dorințe!

martie 20, 2017 by
www.sport.ro

Viitorul începe azi

„Gata, nu mai suntem copiii de dinainte!” E bruscă schimbarea de discurs a lui Hagi, venită la câteva zile după clasicul „Suntem tineri, nu ne bagă nimeni în seamă”. Dar când o bați pe Steaua îți este permis orice. Mai ales că se întâmplă atât de rar.

E prima oară după meciul care aduce zâmbete cu subînțeles tuturor, acel Steaua – Viitorul 2-5, numit „meciul omeniei” chiar de Gigi Becali. O victorie cu care Viitorul a scăpat de retrogradare în primul an după ce a ajuns în prima ligă. Entuziasmul lui Hagi s’a transmis și la jucătorii săi, care aseară cântau deja „Campionii, campionii!” pe gazon. Bănuiesc că nu le făceau primirea următorilor adversari din campionat, campionii de la Astra.

Remarcabil a fost și pronosticul lui Hagi. Că Viitorul va câștiga cu Steaua dacă Niță va greși. Transformat recent în jucător de națională, Niță a uitat să mai fie portar la echipa de club. Căsăpit bine de Casap și Morar, Niță a căzut victimă profețiilor lui Hagi. Nici n’a mai apucat să se enerveze după golurile primite, cum îl vedeam până acum.

Numai Ovidiu Popescu n’a fost profet în țara lui. Sau, mă rog, în localitatea al cărei nume îl poartă. La Ovidiu, „Lampard al Stelei” nu s’a văzut deloc. A dispărut din joc imediat după ce Gigi Becali i’a dat toți banii pe care îi avea în buzunar, așa cum a mărturisit singur patronul Stelei.

„Așa se întâmplă când îți bați joc de fotbal”, a fost una din primele concluzii ale lui Reghecampf după meciul pierdut de Steaua. Atât de enigmatic că nici nu știi la cine se referea. La jucători? La el? Poate chiar la Becali?

Patronul Stelei e vinovat de politica Stelei de a nu aduce fundași. L’a forțat la maximum pe Tamaș, jucătorul izgonit de Rădoi, dar revenit la Steaua în noul mandat al lui Reghecampf. Tamaș are pe conștiință aproape fiecare meci pe care Steaua nu l’a câștigat anul ăsta. Ba chiar și unul câștigat, dacă ne amintim cascada de greșeli de la meciul cu Craiova. Tamaș a ajuns la 3 eliminări în 3 luni, toate în meciuri decisive: după cea de la Villarreal și cea de la meciul pierdut cu Astra.

Iar Bălașa sau Enache n’au fost nici ei mai breji. Că Steaua nu ar avea nevoie să se apere în competițiile din România e doar un vis frumos al patronului. Steaua nici nu mai știe pe cine să mai bage în apărare, atât de puține variante are. Iar dacă Becali își propune să aducă fundași doar pentru Champions League, s’ar putea să fie scutit de asta, căci Steaua riscă să nu ajungă nici în acele preliminarii.

Poate că avem tendința să vorbim mai mult de înfrângerea Stelei decât de victoria Viitorului. Dar asta se va rezolva de la sine, în timp. Niciun meci nu o recomandă mai bine pe Viitorul ca pretendentă la titlu ca victoria de acum. Și e mare lucru pentru o echipă care acum 8 ani nu exista. Așa cum și Leicester cu 8 ani în urmă era în Liga a 3-a engleză, iar acum e campioana Angliei, calificată în sferturile Champions League.

martie 19, 2017 by
www.sport.ro

Imposibilul posibil

Imposibilul este de două feluri: imposibilul imposibil și imposibilul posibil. E o idee atinsă de Nicolae Steinhardt în „Jurnalul Fericirii”. Optimile Champions League din acest an ne’au făcut suficient de optimiști ca să putem crede că putem găsi fericirea și în fotbal. Evident, e valabil doar pentru pasionați. Scuze pentru restul!

Am trecut de remontada istorică a Barcelonei cu PSG, am admirat și încăpățânarea de catâr a lui Leicester, dar marea lecție ne’o oferă Monaco. Departe de a fi o echipă mică – s’au vărsat totuși sute de milioane de euro în ea – Monaco a reușit o calificare ce, după toate regulile de bun simț, era imposibilă.

Asta și pentru că Manchester City atinge nesimțirea prin ușurința în care devalorizează banii și prin insistența cu care vrea să retragă din dicționarele economice sensul cuvântului „investiție”. Și pentru că fraier e cine dă, Guardiola și’a permis și a reușit să obțină de la șefii săi sute de milioane de euro pe fotbaliști care continuă buna tradiție a eșecului de la Manchester City.

O echipă care a considerat că trebuie să meargă mai departe în Champions League doar pentru că are jucători ca De Bruyne, Sterling, Sane sau fundașul inflație Stones. Jucători pe care dacă îi iei la bani mărunți… Scuze din nou! Pentru că am folosit expresia „bani mărunți” fiind vorba de ei.

Bătut în meci, l’am văzut pe Guardiola abătut în conferința de presă de după meci. Cu capul plecat, parcă rușinat de situația în care a ajuns. Eliminarea lui Guardiola de către Monaco repune în discuție și calitatea sa de titan al antrenorilor. Oare nu a fost supraevaluat Guardiola în tot acest timp?

Nu trebuie să cădem nici în cealaltă extremă, dar este demn Guardiola de laudele care îl înconjoară? Laude venite, poate, doar pentru ca s’a asociat cu perioada de vârf simultană a unor genii fotbalistice ca Messi, Xavi și Iniesta? Oare trofeele Champions League câștigate atunci de Guardiola nu sunt prea puține comparativ cu potențialul uriaș al acelei generații?

Trofee Champions League pe care nu a reușit să le mai câștige la Bayern, deși Bayern era la sosirea lui cea mai bună echipă din lume? Nu asistăm cumva la un regres continuu al lui Guardiola, care la Manchester City nu se mai poate mulțumi nici măcar cu titlul de campion național? Cum de ne e atât de greu să ne amintim victorii reușite prin Guardiola în momente grele ale unui meci?

Oare pentru că el chiar nu poate să mute spre victorie niște jucători când aceștia nu prind o zi de top? Oare pentru că el nu reușește să fie decisiv în momentele decisvie? La fel ca, să fim sinceri mulți dintre jucătorii cu care și’a împărțit soarta în dubla Manchester City – Monaco? Trăgând linie pe nimeni dintre jucătorii lui City nu i’am văzut să decidă seri esențiale pentru echipele lor – la club sau la națională.

Stop! Povestea este în primul rând despre Monaco. S’a dovedit încă o dată că nu e de ajuns să ai ochi doar pentru jucători, mult contează să ai și un antrenor care să înțeleagă ce se întâmplă, iar Monaco trebuie admirată că a știut să’l aleagă la timpul potrivit pe prea puțin cunosctul Leonardo Jardim care a reușit o victorie mare chiar și fără Falcao, care poate i’ar fi preluat mare parte din glorie dacă ar fi fost pe teren. Asta în cazul în care Monaco s’ar mai fi calificat.

Am spus la început că Monaco a oferit o lecție. Da, e la modă imposibilul. Transformarea lui în realitate. Capacitatea de a scoate la imprimantă ceea ce tastatura refuză să scrie.

 

martie 16, 2017 by