Imposibilul posibil

Imposibilul este de două feluri: imposibilul imposibil și imposibilul posibil. E o idee atinsă de Nicolae Steinhardt în „Jurnalul Fericirii”. Optimile Champions League din acest an ne’au făcut suficient de optimiști ca să putem crede că putem găsi fericirea și în fotbal. Evident, e valabil doar pentru pasionați. Scuze pentru restul!

Am trecut de remontada istorică a Barcelonei cu PSG, am admirat și încăpățânarea de catâr a lui Leicester, dar marea lecție ne’o oferă Monaco. Departe de a fi o echipă mică – s’au vărsat totuși sute de milioane de euro în ea – Monaco a reușit o calificare ce, după toate regulile de bun simț, era imposibilă.

Asta și pentru că Manchester City atinge nesimțirea prin ușurința în care devalorizează banii și prin insistența cu care vrea să retragă din dicționarele economice sensul cuvântului „investiție”. Și pentru că fraier e cine dă, Guardiola și’a permis și a reușit să obțină de la șefii săi sute de milioane de euro pe fotbaliști care continuă buna tradiție a eșecului de la Manchester City.

O echipă care a considerat că trebuie să meargă mai departe în Champions League doar pentru că are jucători ca De Bruyne, Sterling, Sane sau fundașul inflație Stones. Jucători pe care dacă îi iei la bani mărunți… Scuze din nou! Pentru că am folosit expresia „bani mărunți” fiind vorba de ei.

Bătut în meci, l’am văzut pe Guardiola abătut în conferința de presă de după meci. Cu capul plecat, parcă rușinat de situația în care a ajuns. Eliminarea lui Guardiola de către Monaco repune în discuție și calitatea sa de titan al antrenorilor. Oare nu a fost supraevaluat Guardiola în tot acest timp?

Nu trebuie să cădem nici în cealaltă extremă, dar este demn Guardiola de laudele care îl înconjoară? Laude venite, poate, doar pentru ca s’a asociat cu perioada de vârf simultană a unor genii fotbalistice ca Messi, Xavi și Iniesta? Oare trofeele Champions League câștigate atunci de Guardiola nu sunt prea puține comparativ cu potențialul uriaș al acelei generații?

Trofee Champions League pe care nu a reușit să le mai câștige la Bayern, deși Bayern era la sosirea lui cea mai bună echipă din lume? Nu asistăm cumva la un regres continuu al lui Guardiola, care la Manchester City nu se mai poate mulțumi nici măcar cu titlul de campion național? Cum de ne e atât de greu să ne amintim victorii reușite prin Guardiola în momente grele ale unui meci?

Oare pentru că el chiar nu poate să mute spre victorie niște jucători când aceștia nu prind o zi de top? Oare pentru că el nu reușește să fie decisiv în momentele decisvie? La fel ca, să fim sinceri mulți dintre jucătorii cu care și’a împărțit soarta în dubla Manchester City – Monaco? Trăgând linie pe nimeni dintre jucătorii lui City nu i’am văzut să decidă seri esențiale pentru echipele lor – la club sau la națională.

Stop! Povestea este în primul rând despre Monaco. S’a dovedit încă o dată că nu e de ajuns să ai ochi doar pentru jucători, mult contează să ai și un antrenor care să înțeleagă ce se întâmplă, iar Monaco trebuie admirată că a știut să’l aleagă la timpul potrivit pe prea puțin cunosctul Leonardo Jardim care a reușit o victorie mare chiar și fără Falcao, care poate i’ar fi preluat mare parte din glorie dacă ar fi fost pe teren. Asta în cazul în care Monaco s’ar mai fi calificat.

Am spus la început că Monaco a oferit o lecție. Da, e la modă imposibilul. Transformarea lui în realitate. Capacitatea de a scoate la imprimantă ceea ce tastatura refuză să scrie.