Monthly Archives

martie 2017

www.sport.ro

Scrisoarea României pentru Halep

Salut, Simona! Adică sănătate! Asta îți doresc milioane de români. Nu doar din România, ai văzut că ai fost susținută peste tot prin lume pe unde ai concurat. Te’au aplaudat când ai jucat bine, când ai câștigat. S’au întristat când ai pierdut sau când te’ai accidentat. Când sufereai tu, sufereau și ei. Când te doare pe tine, îi doare și pe mulți dintre români.

Nu știu dacă ți’ai dat seama, dar viața ta nu’ți mai aparține doar ție. Chiar dacă asta poate părea nedrept. Steagurile României pe care le vezi atât de des prin lumea largă și pe care le cauți prin tribune când treci printr’un moment mai greu al meciului sunt dovada clară a ceea ce zic eu aici. Tu crezi că întâmplător tribunele sunt mai mult goale la turneele din România, dar când apari tu să joci, rămân afară mii de suporteri care ar vrea să intre dar nu mai au unde? Asta înseamnă ca viața ta nu e numai a ta. A devenit și a lor.

Dar în ultima vreme românii care te iubesc sunt mai mult îngrijorați decât bucuroși. Sunt necăjiți și ei de necazurile tale. Accidentările astea care te supără. Păi și tu, nu știu cum să zic, dar ba te doare, ba nu te doare. Serios, uneori parcă ești copilul ăla cu dureri de dinți care merge la dentist, dar când ajunge acolo spune ca i’a trecut. Iartă’ne că te întrebăm de sănătate! La început murmuram între noi, dar apoi am prins curaj când am văzut că Năstase și Țiriac îți recomandă să rezolvi odată pentru totdeauna problemele alea. Dacă nici ei nu știu ce înseamnă cum să duci o carieră de tenis, pe cine să mai credem și noi?

Ne’au afectat și pe noi durerile tale. Știi, nu ne’a căzut bine că ne’ai lăsat la greu de câteva ori. La meciurile României din FedCup… A mai fost și faza aia cu Jocurile Olimpice când iarăși nu te’ai dus și a ieșit una dintre cele mai proaste participări olimpice ale țării. Unii dintre noi încep să spună că nu’ți mai pasă așa mult de România. Uite, acum nu ne arde de asta, ca vedem că ți’e greu și ție cu cariera ta. Dar nu ești singura care s’a lovit de probleme. Toți au luat pauze ca să se pună pe picioare. Uite, Federer a lipsit jumătate de an și a revenit direct campion la Australin Open. La vârsta lui…

Ai terminat cu dureri și acum la Indian Wells… Dacă erai tu cea pe care o știm noi, nu te bătea Mladenovic aia niciodată! Dar, uite, se fac doi ani de la trofeul ăla greoi pe care l’ai câștigat. Îți amintești cum era? Acum greutățile sunt altele. Din ce auzim, nu vei fi bine nici la Miami. Și trece timpul… Vor veni și Grand Slam-urile. Știi cât de mult vrem să câștigi și tu unul. Sigur tu îți dorești mai mult decât noi, dar ești sigură că merge așa, fără să te tratezi cu adevărat? Te’am admirat că ți’ai forțat limitele. Ai încercat să joci cu dureri, dar nu a mers. Și, până la urmă, ce? Ești pedepsită să te chinui în halul ăsta? Noi considerăm că asta e o greșeală. Neforțată.

Poate o să te superi că ne băgăm în viața ta, dar noi considerăm că avem dreptul. Așa cum și tu te’ai băgat. Tu ne’ai făcut să ne intereseze tenisul așa tare în ultima vreme. Știm că nu îți place să fii îngenuncheată pe teren. Dar problemele alea la genunchi chiar către asta te duc. Nu’i frumos. Nici sănătos!

www.sport.ro

Din greșeală în greșeală spre victoria finală

Are și play-off-ul clișeele lui. Moda sezonului de primăvară-vară aduce conceptul de „finală”. Nu există declarație a unui antrenor sau jucător de Liga I care să nu îl conțină. „Mai avem 10 finale”. Sau 7. Sau 4. Cât e interesat să numere fiecare. Deși finala, de când se știe fotbalul pe lumea asta, e una singură. Și acum e departe de toți. Ce legătură are cu Steaua?

Steaua nu prea joacă. Și nici nu prea câștigă. Dar și când câștigă… Exact când trebuie, câștigă! Are doar două victorii din 7 anul ăsta. Cele obligatorii! Ștearsă, fără să placă cine știe ce, Steaua a ajuns prima din România. Cu aroganța clară cum că prima a fost mereu. Te uiți în clasament și pare falsificat.

Steaua e și prima care s’a trezit. A hibernat puțin, dar sperie instant când își arată mușchii. Steaua nu a luat steroizi, are și forță. Cu o singură victorie pe lună, Steaua rămâne stăpâna campionatului pentru că a știut să dea restart când a trebuit. Nu e un noroc că Steaua i’a avut cu CFR pe Gnohere și Ovidiu Popescu. Și nici nu e noroc că ei au s’au ridicat ca spuma exact acum.

Gigi Becali a cântat și la meciul din toamnă cu CFR „Lăsați’ne să ne pregătim de Champions League”. Atunci înainte de meci, acum după. Nu e vorba doar de mândrie și orgolii. Becali a nimerit’o iar.

Oricâte merite ar avea Reghecampf, Ovidiu Popescu a fost promovat la mijloc la cererea patronului. Și alintatul Lampard a arătat cum ar trebui să se bată loviturile libere la Steaua, obicei uitat de la plecarea lui Sânmărtean.

Când Becali a sărit în sus ca Gnohere și Alibec nu au ce căuta în același timp în echipa de start a Stelei, a sărit din schema și Gnohere. Dar a intrat pe teren exact când a fost nevoie să dea golul.

La cum arată acum, Steaua nu face pe nimeni să se îndrăgostească de ea. Dar o iubesc, oricum, deja destui. Și poate că merge ea așa cum spune vorba veche „din greșeală în greșeală”, dar continuarea e exact cea care aduce sensul în fotbal. Victoria finală.

 

 

www.sport.ro

Leo cel Groaznic

Bun venit la pușcărie! Nu e noul fel în care îl poți saluta pe Grozavu. E felul în care îi ia în primire Grozavu pe jucători! Felul în care îi așteaptă să le facă felul. Uitați tot ce știați până acum despre sport! Că te face mai bun, mai luptător, că te învață să pierzi. Cu oameni ca Grozavu, înveți că de fotbal mai trebuie să și fugi. Și din teren, și din tribune!

Nu e o mare surpriză că Grozavu l’a luat la pumni pe Golofca pe banca de rezerve. Am văzut de multe ori comportamentul agresiv al lui Grozavu. Deși fotbalul e prin excelență domeniul oamenilor tari, aseară Grozavu a încurcat sporturile. A mutat ringul pe stadion. Într’un mod parșiv, nu maiestuos ca la epocalul Rumble in the Jungle, când Muhammad Ali l’a făcut K.O. pe invincibilul Foreman.

Ultima oară l’am văzut pe Grozavu acum două săptămâni. A făcut o umbră imensă când a intrat în sala de conferințe după Dinamo – Botoșani. Chiar e uriaș. Și nu zici că azi-mâine va împlini 50 de ani. Arată a bărbat strong. Dar nici să nu credeți că fotbaliștii de 25 de ani sunt niște amărâți. Sunt sportivi! Dar ei nu se iau la bătaie cu antrenorul pentru că nu își permit asta. Leo face pe Grozavu pentru că știe că nu are ce să i se întâmple. Iar șefii fotbalului de la noi nu au pedepsit niciodată asemenea gesturi.

Cei care spun că bătaia e ruptă din rai, nu au fost acolo. Doar încearcă să ne manipuleze ca să acceptăm niște apucături care arată neputință. Grozavu l’a controlat la maxilare pe Golofca pentru că simțea că EL nu poate mai mult. Că nu găsește soluții și că pierde meciul. Vedem asemenea atitudine la mulți antrenori proveniți din sportivi. Simt că ei ar fi putut mai mult dacă ar fi fost pe teren. Dar nu își pun problema că, poate, meseria de antrenor nu îi acceptă.

Dacă Grozavu ar juca în zilele noastre, ar putea fi titular la națională. Era peste ce vedem acum prin apărarea României. A și jucat câteva meciuri la națională. Chiar în 1994, înainte de mondialul magic din America. Dacă soarta ar fi fost puțin altfel – nu e nicio exagerare! – Grozavu putea ajunge în Generația de Aur. Despre el vorbim acum.

Ne place să vedem îndârjirea fizică, numai că de multe ori limitele depășesc scopul pentru care a apărut sportul. Îmi vine în minte cartea autobiografică scrisă de gimnasta Maria Olaru, de unde reiese că Bellu și Bitang nu erau diferiți de Grozavu. Elisabeta Lipă i’a reproșat fostei mari gimnaste că nu trebuia să aducă în public mizeriile ascunse ale sportului. Evident că duritatea fizică și verbală e mai des întâlnită în sport decât se vede în realitate. Decât ne place nouă să acceptăm.

În timpurile pe care le trăim acum, comportamentul e cenzurat mult de ceea ce e corect politic, fizic sau geografic. Însă e o lume cu două fețe, diametral opuse. Formatorii de campioni își susțin duritatea prin faptul că dacă te porți cu zăhărelul cu sportivii pe care îi creezi, riști să îi lași apoi într’o lume care îi va devora. Pentru că îi ia neobișnuiți cu greul. Și asta nu e doar în sport. Copiii protejați de tot ceea ce le’ar putea face rău ajung mai devreme sau mai târziu într’o lume sălbatică, crudă, deloc asemănătoare cu cea în care sunt ei antrenați. E lumea blestemată des de mulți dintre noi. E lumea în care parcă tot ce faci e greșit. Ori ești prea dur, ori ești prea blajin.

Buddha spune că rămâne întotdeauna calea de mijloc. Și că ăla e secretul. Și că ființele umane aduc un randament mai bun dacă nu sunt umilite.

www.sport.ro

Noapte bună, Steaua!

Steaua doarme. Dar nu e un somn liniștit. E un coșmar. Se aud claxoane. Gălăgie, bormașini… Oameni care vorbesc. Steaua simte că cineva îi bagă mâinile în gât. Se răsucește, dar mai rău își face. Încearcă să strige. Nu o aude nimeni. Răsuflă neregulat și nu se poate trezi din coșmar. Declarația lui Becali, „Steaua nu joacă nimic!” se traduce în termeni medicali „Steaua nu trăiește nimic!”

În sfârșit, Reghecampf a dat primul semn că nu mai este antrenorul Stelei. După rușinea cu Mureșul a pierdut cu 3-0 meciul cu conferința de presă. Nu s’a prezentat acolo unde trebuie să meargă antrenorul Stelei! A motivat că nu se simte bine. Pare mai grav ca la Zurich. Acolo doar managerul n’a ajuns la meci, în rest Steaua arăta cât de cât ca o echipă.

Reghe a apucat însă să spună câte ceva la înterviurile flash: „Steaua a avut ghinion!” Încet-încet, copiază discursul lui Pițurcă de după jocuri. De după jocurile de noroc. E vorba de noroc.

E vorba pe care nu avea voie să o spună niciodată. Pentru că dacă norocul e cel care decide soarta unei echipe în fundul căreia se bagă milioane de euro, atunci trebuie procedat ca la jocurile de noroc. Îl elimini pe cel care îți poartă ghinion. Cu excepția auto-proclamatului Guvern al Stelei, Reghe-Meme, nimeni nu îi mai găsește lui Reghecampf un sens la Steaua.

Dar poate Steaua n’a avut ghinion! Poate ghinionul este doar al lui Reghe. E posibil ca Stelei să îi prindă bine următoarea mutare. Plecarea lui Reghe. Reghe recunoaște public că e vina lui, dar e la fel de cinic ca guvernele care mănâncă banii unei țări: recunosc că merge rău, însă își asumă vina doar la nivelul vorbelor. Nu fac nicio faptă cu care să repare răul produs.

Cât despre demisie de onoare… Cum adică onoare? Păi ce, sunte în filme cu mafioți? Nu e niciun film aici!

Noapte bună!

www.sport.ro

20.000 de Reghe sub mări

Sub nivelul mării. Până acolo s’a scufundat Steaua lui Reghecampf. Nu mai poți să zici: „Mai rău nu se poate!” Se poate… Fiecare meci aduce o nouă cădere. Asta îl sperie cel mai mult pe Becali. Iar rugăciunile la mănăstirile rusești îl conduc spre un singur răspuns: că cineva de sus îți dă, dar nu ți’o bagă și în poartă.

Buimac după noua înfrângere, 1-3 cu Dinamo, Tamaș visează că la antrenamente steliștii sunt atât de buni încât o bat și pe Barcelona. Hai să fim high! Îți vine să îi întrebi oare ce fumează. Dacă cineva le’a băgat asta în cap, râde de ei. Dacă ei cred asta, au pierdut simțul fotbalului. Dar dacă sunt cu adevărat mai buni la antrenamente decât la meciuri rezultă două concluzii. Din ambele iese prost Reghe.

Prima o putem compara cu plecarea lui Ranieri de la Leicester. Campionii Angliei nu jucau nimic, dar după ce au scăpat de antrenorul nedorit au demolat’o pe Liverpool. Deci: jucătorii nu’l mai vor și Reghe nu mai controlează situația de la Steaua.

A doua concluzie e că Reghe nu se pricepe să rezolve situația. Tehnic. Ca meseriaș. Ca angajat. Ca profesionist. Nu poate. Și de aici reiese tot că Reghe nu mai controlează situația. Dar după fiecare meci, lovește în jucătorii lui. Jucătorii soției sale, jucătorii lui Becali, jucătorii iubiți de fanii Stelei. Doar lui nu’și găsește nicio vină!

Loviturile sub centură și prin gardă primite de la patron au făcut pe toată lumea să înțeleagă că Reghe nu mai e dorit la Steaua. Că singura continuare logică e despărțirea. Doar că Reghe nu mai vrea să plece ca atunci când a lăsat Steaua pentru arabi – el în pierdere. Vrea să plece ca atunci când a fost dat afară de arabi – el în câștig. Cu caravanele sau camioanele, ce or fi fost ele, pline de bunătăți. Venind încărcat pe Drumul Mătăsii ca marii comercianți.

Numai că Becali nu e dispus să achite un milion de euro. Simte că ar pierde el niște bani. Psihologic, se simte furat dacă ar face asta. Mai furat decât se simte cu banii aruncați pe geam pentru jucători. În iarnă, în vară, acum două ierni și tot așa.

Milionul se poate dovedi mizilic dacă luăm în calcul ce bani ar putea câștiga Steaua din Europa sezonul viitor. În același milion sunt incluse și niște cursuri de management: ai grijă altă dată ce antrenor îți iei și ce clauze îi pui! Și în același milion putem trece și o amendă. Penalizarea pentru că prea l’a înjosit pe Gâlcă deși îi câștigase cam tot. Doar că lui Gâlcă mai mult i’a vândut jucători și mai puțin i’a cumpărat.

E prețul corect un milion? Ce preferi? Un milion de euro sau un milion de probleme?