Monthly Archives

aprilie 2017

Pamflet

Ana-Liza Etapei | 25.04.2017

FCSB – Viitorul 1-1

 

Pentru că trecutul cu Steaua a fost mai mult în genunchi, Viitorul a decis să plătească cu aceeși monedă la meciurile cu FCSB. Și, uite, în play-off n’a pierdut niciodată. Dar a fost multă suferință aseară pe Național Arena.

Doar FCSB ataca amenințător, Viitorul făcea mai mult Chiț-Chițu în atac. Pe cine să sperii cu un Purece?

Și cum atacurile steliștilor îl băgau în Boli, Hagi Hodorogea de pe bancă, doar-doar jucătorii lui or fi o Țâru mai atenți. Degeaba! FCSB a dat primul gol. Hagi s’a făcut Roșu de nervi și le’a cerut mai multă Vână academicenilor lui.

L’a băgat pe Casap și a scăpat de Căsăpeală. S’a terminat 1-1. Dar nu 1 pauză / 1 final, așa cum așteptau mulți și cum și’ar fi dorit și Reghecampf.

Supărat după meci, antrenorul fostei Steaua a cerut să fie arbitrat de Istvan Kovacs: „Vrem arbitri străini!”

Hagi a ținut’o pe a lui: „Viitorul a fost cea mai des-avantajată echipă de arbitri!”

www.sport.ro

Drumul de la Numarul 1 la Numarul Zero – caderea lui Ilie Nastase

Candva mare si tare in tenis, Ilie Nastase devine tot mai mic si ne arata cum drumul de la Numarul 1 la Numarul Zero e si scurt, e si murdar. Desi trage cu disperare sa revina la moda, Nastase mai are parte de atentia internationala doar pe pagina rusinii, la „Asa nu!”

Raspunsul la clasica intrebare cu „cei mai cunoscuti romani in strainatate” – Nadia, Nastase, Hagi – tinde sa se devalorizeze in urma iesirilor necontrolate, dar tot mai dese ale celui care a fost candva exemplul de urmat in tenis.

Dubla greseala comisa la intalnirea Romaniei cu Marea Britanie nu ii poate fi iertata lui Nastase dintr-un motiv explicabil tot printr-un termen din tenis: era la serviciu.

Daca pe vremea cand era jucator, chiar mare jucator, isi permitea orice, Ilie Nastase nu a realizat nici o secunda ca rolul lui acum e altul si ca de gesturile lui depinde prezentul tenisului din Romania.

Nastase a ratat sansa de a dovedi, lui si lumii, ca poate fi un pedagog si ca nu a trecut prin lume fara sa se lipeasca si civilizatia de el.

Nici nu mai poate fi vorba de o interpretare gresita a umorului sau. Oricat ai incerca sa ii justifici o gluma sexuala depasita, e sub orice limita de acceptare sa ii ceri in public unei femei casatorite, in plus si insarcinata, numarul camerei de la hotelul in care e cazata. Cine sa rada? Si de ce? Si care e respectul aratat de Nastase antrenoarei din echipa de tenis a Marii Britanii intr-o lume – sa nu uitam! – a femeilor?

Chiar daca nu mi-a placut deloc teatrul ieftin, nedemn de patria lui Shakespeare, jucat de britanice prin iesitul de pe teren al lui Konta la meciul cu Sorana cand vedeau ca romanca era intr-un moment bun, imi vine greu sa scriu despre asta. Pentru ca e un aspect ramas in umbra injuraturilor si jignirilor lui Nastase, asa cum Nastase insusi a ramas in umbra trecutului sau urias.

Dureros e ca nici Nastase, nici cei platiti cu bani grei sa conduca tenisul romanesc, nu au reusit sa il faca util echipei. E evident ca fetele il plac si le-ar fi fost util intr-o functie care sa nu il faca vulnerabil pe un om atat de viu ca Ilie Nastase, totusi irascibil si aprig la manie.

Ne-ar fi placut sa ii admiram lui Ilie Nastase calitatile – pe care evident le are – si nu sa remarcam ca de fapt ii lipsesc doua simturi obligatorii unui pedagog: bunul simt si – surpriza! – simtul umorului.

www.sport.ro

Fotbalul nostru cel de toate zilele

11 septembrie 2001 – turnurile gemene au căzut, iar omenirea încerca să înțeleagă ce i se întâmplă. Trăiam pe atunci într’o lume mult mai liniștită. O numeam normală. Ce numim acum lume normală e diferit de atunci, deși termenul a rămas același. Atunci eram șocați de evenimentele din America, acum organismele ni s’au adaptat. Doar tresărim și luăm poziție defensivă când auzim de câte o catastrofă în care mor oameni.

Bombe. Camioane care năvălesc peste oameni. Pistoale. Paris, Nisa, Berlin, Bruxelles. Am ajuns să le digerăm. Cea mai nouă serie: Rusia, Egipt, Suedia. Multe cu mulți morți. Cât să le mai digerăm?! Parcă sunt prea multe într’un timp prea scurt.

Și continuă! Dortmund. Se întâmplă peste tot. Stadioane, teatre, străzi, metrou. Sunt atacate toate locurile, fără discriminare. Ce cuvânt perfid! Când te gândești că totuși vine de la „crimă”.

11 septembrie a picat într’o marți. Era după-amiază în Europa când muriseră oamenii din America. Spuneam că ne’a șocat, dar seara s’au jucat totuși meciurile din Champions League. Au fost amânate cele de a doua zi. M’am nimerit în Ucraina a doua zi. Lumea vorbea de fotbal. Cel puțin cei cu care intrasem eu în vorbă. Fotbalul, ca întotdeauna, era un excelent mod de comunicare. Dinamo Kiev făcuse 2-2 cu Dortmund.

Era un ucrainean, un barman, vorbea mult de Borussia Dortmund. Mult și repede, iar eu înțelegeam puțin și încet. Amestecase câte puțin din orice limbă pe care o știa. Mi’a fost clar că nu’i convenea ceva de Borussia Dortmund pentru că în play-off o eliminase pe Șahtar. Eram în Estul Ucrainei, unde i se spune Șahtar. Nu în partea rusofonă! Spunea ucraineanul meu multe, apoi a pomenit de America și și’a făcut o cruce cu gesturi largi. Am înțeles că era un fel de „Doamne ferește de mai rău!” Și a continuat fotbalistic: „Dar azi tot n’avem fotbal”.

Fotbalul unește oamenii, iar Champions League e limba de circulație internațională. Vorbeam de golurile lui Koller si Amoroso, fuseseră abia transferați pe sume uriașe la acea vreme. Îi știa bine ucraineanul meu, mă avertiza că în Vest sunt bani mulți și lor le va fi tot mai greu. În vremurile acelea, Dinamo Kiev juca semifinale de Champions League, se lupta de la egal la egal cu granzii Occidentului, dar era evident că se crea o falie între extremitățile continentului.

„Crezi că americanilor le pasă de noi?”, așa mi s’a mai părut că mă întreabă, cu traducerea și adaptarea proprie. Nu știu. Nu știam dacă americanilor le mai ardea și de noi în acele momente. Dar concluzia cu care amândoi am fost de acord e că în ziua aia rămăsesem fără fotbal.

Acum atentatele de la Dortmund ne’au lăsat iar fără fotbal, deși am avut parte de un Juventus – Barcelona de colecție. Renunțăm treptat la tot mai multe plăceri de-ale noastre. Renunțăm forțat. Nu vreau asta! Îmi vreau înapoi serile cu fotbal! Îmi vreau lumea mea înapoi! Cum am ajuns atât de ignoranți? Am devenit defecți. Ne omorâm între noi… Trăim ca proștii și murim ca proștii.

www.sport.ro

Nu am chef azi. De fotbal

Față de alte sporturi, în fotbal nu există conceptul de abandon. Nu te poți retrage, nu poți arunca prosopul, nu poți ieși în decor! Când îți merge prost, există o singură continuare: să pierzi. Asta știu toți cei care se apucă de fotbal și îl continuă ca profesioniști. Problema e când ajung profesioniști și cei cu spirit de amatori.

Șumudică a spus după meciul pierdut cu Steaua că nu’l mai interesează campionatul, că îi rămâne doar cupa, iar în campionat nu îi va mai băga pe titularii clasici. Pe față, fără alte ocolișuri. Ce simplu i se pare. Nici o urmă de respect! Pentru meseria lui, pentru competiție, ce să mai vorbim de adversari?! Consecințele sunt grave. Atât de grave încât ar putea afecta numele campioanei. Numele viitoarei campioane!

Omul care a folosit metafora clătitei pentru a spune despre el că este cu două fețe s’a victimizat pentru a nu știu câta oară spunând că despre echipa lui apar în presă mai puține informații decât despre a celor cu suporteri mai mulți, a celor cu tradiție mai mare în fotbalul din România.

El, Șumudică! Chiar omul care spune că nu’l mai interesează campionatul, adică fotbalul. Despre Pierre de Coubertin, de exemplu, se vorbește de peste o sută de ani, dar Șumudică trebuie să înțeleagă că e vorba de omul care a născut expresia „Ai câștigat? Continuă! Ai pierdut? Continuă!” N’ar strica să înțeleagă și sensul acestei vorbe.

Le’ar prinde bine și celor care speră într’o competiție curată, care se murdărește și se falsifică dacă Astra doar se plimbă pe teren. Dacă el crede cu adevărat că fotbalul mincinos pe care îl face Astra în ultima vreme îl va ajuta să câștige Cupa României, se înșeală. Dar mutarea atenției către cupă, e doar un pretext. Există unii care fac drumul invers.

La capătul celălalt de țară, în Timișoara, acel oraș despre care localnicii spun cu atâta superioritate că este mai aproape de Viena decât de București, Adrian Neaga spune că tocmai Cupa României o încurcă pe echipa lui. Declarația a fost făcută la sediul Federație, la câteva minute după tragerea la sorți a semifinalelor, acolo unde se află deja echipa lui!

Managerul Timișoarei, Neaga, doar continuă teza pe care antrenorul Ionuț Popa o repetă de multă vreme că nici lui nu’i pasă de Cupa României și că nu se va prezenta la finala Cupei Ligii. E vorba despre oameni pentru care „respect” e doar un cuvânt afișat pe un steag al FIFA, fără să fie încărcat de vreun sens.

La Timișoara fețele sunt chiar mai multe decât la însuși Șumudică. La fel ca echipa nenorocită de italianul Zambon, cea adusă de Doboș de la marginea Bucureștiului și cea upgradată după toate trendurile de Iancu, și actuala echipă venită la Timișoara de la Recaș a fost orbită de un ideal sfânt: palmaresul și identitatea legendarei Poli Timișoara. Clubul din trecut, cu care se asocia tradiția, acel element atât de puțin respectat de epigoni ca Șumudică, Popa Neaga și alții care neagă fotbalul.

Dar actuala Timișoara și Șumudică n’ar mișca un deget pentru trofee, deci pentru palmares. Astra, cât a ajuns ea de mare și de campioană, dar și Timișoara, așezată geografic pe locurile unde s’a născut fotbalul din România, s’au plâns de nenumărate ori că spectatorii nu vin la meciurile lor. Însă ce oferă ele la schimb e lipsa de chef. Lipsa plăcerii de a juca fotbal. Și totuși îi cheamă pe alții să îi vadă. De fapt, să cotizeze, să plătească pentru starea de sictir pe care ele o prezintă.

Stați liniștiți! Nu e o problemă că nu vreți să mai jucați, problema e că v’ați apucat de un lucru fără să stiți ce înseamnă. Că nu faceți diferența între a juca fotbal și a bate mingea.

Pamflet

Ana-Liza Etapei | 5 aprilie 2017 | Go Whist!

#Ana-Liza Etapei

Targu Mures – Targu Jiu 0-0

Timisoara – Chiajna 0-0

 

Campionatul national de whist, faza pe retrogradare, a ajuns la etapa 4. Au fost 4 ceasuri rele pentru echipele care au jucat marti. Iar pentru cei care s-au uitat la cele doua meciuri au fost 4 ceasuri pierdute. In goana lor disperata dupa gol, toate cele 4 echipe au mers… in gol.

Etapa a inceput cu derby-ul din Cupa Oraselor-Targuri: Targu Mures – Targu Jiu s-a terminat 0-0. Daca chiar o fi inceput.

Avand ca model jocul de whist, unde toata lumea joaca la zero, baietii de prin targurile Ligii lui Gino si-au aratat si ei valoarea. Zero-zero.

Si cum Banatu-i fruncea, Recasul Timisoara s-a incapatanat sa demonstreze ca meciul pe care l-a organizat ea nu era cu nimic mai prejos. Practic, nici nu avea cum. Dar teoretic, da!

Popa si Alexa i-au aratat profesorului Pustai cat de inutila e matematica lui in fotbal: La Timisoara – Chiajna s-a marcat un numar dublu de goluri. Cu acelasi rezultat. Zero-zero.

Ca de obicei, Christoph Daum a facut turul stadioanelor. Chiar si returul. A ajuns si la play-out. Dupa modelul nemtesc brevetat de Beckenbauer la mondialul din 2006, Daum a urmarit si cate doua meciuri din aceeasi zi. Dar nu de la fata locului. Locurile nu aveau fata de asa ceva.

Daum a fost dezamagit de ce a vazut: „Was ist lost? Pai, acum eu ce ma fac? Nu aveam destule probleme cu lotul la nationala? Scheisse! Eu pe cine mai convoc? Imi placea sa aleg intre Tatarusanu, Panilimon si Lung ca sa-l oftic pe Nita, dar uite ca mai sunt portari care apara perfect. Ii voi lua pe ei cu PO-LO-NI-A!”

In final, va invit sa alegeti golul etapei. Ca sa nu se simta vreun jucator nedreptatit, nu am creat un sondaj. Scrieti marcatorul preferat la comentarii.