Monthly Archives

iunie 2017

Uncategorized

Moțiunea de centură

Câtă vreme țara asta are un singur UDMR o va duce rău de tot. De fapt, e obligatoriu să aibă mai multe, pentru că un singur UDMR face mai mult rău. Dar dacă ar fi mai multe, ar fi sigur viață lungă pentru români.

Pentru că românii ar fi siguri, în sfârșit, că cineva le urmărește binele. Deocamdată e bine pentru românii unguri. Deci big like pentru UDMR, care a știut să’i prostească pe cei majoritari din parlament. Scenariul a fost mai bun ca cel al lui Laszlo Nemes, care a luat Oscar-ul anul trecut.

Foto: hoffi.ro

Ne uitam ca proștii în iarnă la tot circul acela cu ordonanțele Guvernului. Unii și înghețam cu zecile de mii, cu sutele de mii prin piețele marilor orașe, dar nu pricepeam că nu căutăm ce trebuie. Deși cumătrul Iordache ne încerca la fel ca bătrânul acela de la țară care face pe prostul în fața copiilor cu „Altă întrebare” și „Altă întrebare”! Aveam atâtea întrebări, dar nu pe cea potrivită: „Cui folosește?”

Filmul a continuat pe comedie cu ruperea PSD-ului în două la fel. Și ce mai aplaudau și ce se mai hilizeau spectatorii pe seama lui. De când a devenit vizibil proiectul de lege al UDMR nici nu mai conta dacă Guvernul avea să pice sau nu.

Pentru că am aflat cui îi folosește tot jocul. Cu o răbdare de pescar, UDMR punctează din ’92 încoace victorie după victorie pentru ai lui. Celorlalte partide le lasă doar iluzia că ele conduc. Dar magistralul UDMR este cel care a reușit cu autoritate de șerif să facă liniște la fiecare moment limită. Și ce înseamnă cu adevărat să conduci dacă nu să impui deciziile în momentele critice?

N’aș vrea să insist pe consecințele proiectului de lege propus de UDMR. Pentru plâns există tot timpul din lume. Și e posibil ca tot timpul să rămână doar pentru plâns. Aș vrea să apreciez lecția oferită. Și să admir UDMR-ului pentru demonstrația fermecătoare, imposibil de negat că țara are în punctele ei cheie viețuitoare care și’ar vinde – sau și’au vândut deja – și mama pentru nimicuri pe care ei le consideră importante. Și nici asta nu ar fi cel mai grav. Grav este că se găsesc atâția susținători.

Minoritatea e noua majoritate.

iunie 21, 2017 by
www.sport.ro

Ar fi fost prea frumos

Pe langa alte iluzii, infrangerea Simonei Halep de la Roland Garros ne creeaza si iluzia ca „Ar fi fost prea frumos”, cartea scrisa in urma cu 4 decenii de Ioan Chirila, este, de fapt, prima pagina a unui ziar de maine. Pentru ca sirul infrangerilor din finalele Cupei Davis ale Romaniei lui Nastase si Tiriac se continua tragic cu episodul de azi.

Si ce frumos ar fi fost ca Halep sa castige cupa cea mare intr-un turneu in care i-au iesit toate, dar, iata, „toate” nu inseamna si „totul”! Simona insa a pierdut si ne da totul peste cap.

Ne vine sa schimbam si imnul, si in loc de „Acum ori niciodata” sa spunem simplu, pesimist si sinucigas: „Niciodata!” „Always say never” poate deveni maxima acestei tari care a fost atat de des aproape de Paradis, dar mai mereu s-a trezit fara viza la frontiera cu fericirea absoluta.

Victoria lui Halep era si mai frumoasa pentru ca putea fi impartita. Ea isi lua gloria, rezultatul si banii. Noi ii furam foamea de succes, incapatanarea si, pentru o zi, laudele – ca si cum noi am fi fost pe Arena Centrala de la Roland Garros. Ca si cum noi am fi inghitit praful de zgura. Noi am fi fost bombardati cu rachetele multe, puternice, rapide, venite de peste tot, trimise de peste tot de aceasta Ostapenko, pustoaica din Letonia care i-a pacalit cumva pe arbitri si a intrat cu o dublura a ei pe teren. Prea a fost in toate locurile!

Ar fi fost atat de frumos! Coroana de la Roland Garros ar fi reamintit tuturor ca in Romania s-a jucat odata tenis. Ca doamna de langa Halep, Virginia Ruzici, a fost candva si ea Regina peste Paris, aparuta cu o eleganta impecabila de unde putini se asteptau, din Romania.

Daca ar fi fost al Simonei, chiuitul de bucurie al lui Ostapenko le-ar fi amintit tribunelor, acum mult mai elegante, ca in epoca erau pline de cei care veneau la Roland Garros in primul ca sa vada ce magie si ce trasnai mai face romanul Ilie Nastase. Primul stapan al tenisului e din Romania, iar Ilie, de data asta, uite ca iar ii ziceam Nasty, ar fi fost mai usor iertat pentru prostiile facute la meciul de FedCup cu Marea Britanie.

Ar fi fost frumos si pentru ca, sa fim sinceri, i se va reprosa intotdeauna Simonei ca nu a pus mana pe premiul cel mare acum cand n-au participat gigantii vremii: Serena, Sarapova, Ana Ivanovic, Azarenka, iar celelalte favorite s-au pierdut pe drum.

Ar fi fost frumos si pentru ca ajungem sa credem ca nu mai exista frumusete, ca nu mai exista bucurie, ca numai altii pot castiga, iar pentru romani este visul interzis. Ar fi fost frumos, dar nu e!

 

iunie 10, 2017 by
SPORT

Să râdem cu LPF! | Încă o gafă după Scandalul „Campioana”

Cei care se uită zilnic la un episod de comedie, sa ia astazi o pauza! Le recomand un filmulet oficial al LPF. Pleonasmul video a fost produs ieri pe site-ul Ligii. Are doar doua minute, merita!

Maestrul de ceremonii si de lupta de gherila cu Federatia pe facebook, Justin Stefan, a incercat sa faca o tragere la sorti pentru barajul Timisoara – UTA. „De ramanere in Liga I”, spunea el, lucru care i-a cam luat cu transpiratii pe cei de la Arad. Cand spui „ramanere in Liga I”, inseamna cumva ca Timisoara trebuie sa sarbatoreasca deja ramanerea in Liga I?  E exclusa „promovarea in Liga I”, pentru care lupta UTA?

Stati linistiti, e doar o eroare de exprimare, cum sunt pline regulamentele de la noi. Asa cum s-a ajuns si la cazul in care si Viitorul si Steaua se considera campioane. Pe cat de superficial e articolul legat de departajare, pe atat de impopotonata e tragarea barajului.

Tragerea la sorti a lui Justin Stefan trebuia sa fie facuta cu reprezentantii celor doua cluburi. A venit doar UTA. Timisoara nu s-a prezentat, tot au amenintat ei ca nu se prezinta la finala Cupei Ligii. 🙂

Problema e ca omul de la UTA a fost pus intr-o situatie ridicola. Trebuia sa extraga parcursul echipei sale ca la o tragere la sorti facuta de Mister Bean. Treaba era simpla, sunt doar doua optiuni. Ori joci primul meci acasa, ori in deplasare. Dar LPF… a facut-o ca un PF de cartier. A umplut urna cu tot felul de optiuni inutile: A1, A2, D1, D2. (traducere: joci primul meci acasa / al doilea meci acasa / primul meci in deplasare / al doilea meci in deplasare). Din care omul trebuia sa extraga una!

Seriooos?? Era nevoie de toate cele 4 cartonase? Nu era sufiecient A1 si A2? Sau doar D1 si D2? Pai, A1 e exact acelasi lucru cu D2. Primul meci acasa e totuna cu al doilea in deplasare! Dar cei de la Liga au incercat sa se dea filosofi la o chestiune simpla.

Filmuletul penibil cu barajul inca e pe site-ul Ligii si pe youtube. Nu m-ar mira sa-l scoata, desi e document oficial. Zambiti, va rog! 🙂

http://www.lpf.ro/presa/video-programul-barajului-liga-1-orange-07-06-2017.html

 

iunie 8, 2017 by
Uncategorized

Tu sari într’un picior? | Răspuns pentru Greta

Tu te prefaci că râzi, dar plângi. Sau invers. Mereu le încurc. Tot aia! Eu știu cum e, să’ți zic…

Ştii cum e să sari de pe o treaptă pe alta cu un picior și să cazi tot pe el? Banal?!? Să ma vezi pe mine anul trecut prin februarie-martie. Îmi venea să plâng. Bine și durea, dar chestia e că de draci îmi venea să plâng. Cum, eu ăla, care se cățăra peste tot și se arunca de oriunde? Da! Nu puteam sări o treaptă. De la o marți. O să’ți dai seama și de unde știu că era marți.

Era seara, la plecare. Mă refer la marțea aia fatidică. Nu știu propriu-zis ce înseamnă „fatidică”, dar simt că se potrivește în contextul ăsta.

Seara… Ieșeam cu Andrei și cu Rusu. Coboram scările alea metalice. Cum ieși din redacție, pe dreapta. Și ce crezi? Când să termin de coborât primul nivel îmi vine mie ideea genială să sar. Chiar așa! Să sar de pe un nivel pe altul. Viteazul de mine pune mâna dreaptă pe balustradă și se înalță. Matrix există! Nu e vrăjeală. Chiar așa se vede.

Între timp Andrei și Rusu făcuseră câțiva pași. Silviu venea de la țigară. Eu, în Matrix. Alesesem deja pilula. Eram în căzătură. Simt că cad peste Andrei. În momentele alea nu mai simți și cacofoniile. Ca să nu ne prăvălim unii peste alții, zic sa sucesc un pic piciorul drept. Bine, dacă nu eram eu însumi sucit, nu săream din start. Sucesc, deci, piciorul. Ca să fie saritura mai din scurt. Și am simțit ceva. Zi’mi oricum, dar nu nesimțit! Am simțit ceva.

Și aud: „Băăăi!!!”, „Ce ai?”

„Ce ai” în sensul că „Ce îți veni?”, nu dacă am pățit ceva. Andrei și Silviu – șocați de Eu-Sotomayor. Rusu doar observa. Pe el nu’l impresionezi așa usor. Mai aud apoi întrebări gen dacă am pățit ceva. Era și timpul. Trec secundele alea, simt glezna altfel. Logic, răspund: „Nu n’am nimic!” Eram pe la jumătatea scării, continuu să cobor. Nu iau mâna de pe balustradă, simt că am nevoie. Aştia se uită la mine. Eu mormăi ceva că era cât pe ce, bla-bla… Ieșim. Mai schimbăm niște vorbe. Eu, Andrei și Rusu – de plecare. Silviu mai stătea. Bine eu nu prea îi auzeam. Eram ca în Fight-Club când îi arde lui Edward Norton mâna cu acidul ăla: vedeam verde, o pădure verde. Soare. Senin. Orice încât să’mi zic că sunt bine. Încercam să mă prostesc eu pe mine. Dă’o dracului, nu m’a învins niciodată nicio durere!

M’am folosit de pauza aia. Mi’am mai revenit. Hai să plecăm. Plecam toți trei la quizz. De aici rezultă că era marți.  😉 Cu Rusu – cu mașina lui. Ne zice că avem ceva de mers până la ea. Încă nu ieșisem din curte, dar aveau deja doi pași avans. Da, am înțeles: călcam mai greu.

Un pic după poartă, Andrei, mereu grăbit cum îl știi, întreabă unde e mașina. Mie nu’mi păsa de nimic. (Pădure verde! Cer albastru! Nicio durere!)

Rusu: „Azi am găsit greu loc de parcare. E după Intermacedonia” Brusc îmi păsa. Adică, Rusule, mereu găsești loc de parcare OK, dar azi, AZI, ai dus’o pe coclauri! Simțeam că am nevoie de odihnă. Era glezna! Entorsă. O recunoșteam. De la fotbal. Dacă o las un pic să se odihnească, va trece. Continuăm maratonul. Îmi era clar ca două zile voi avea glezna umflată. Auzeam cum se îngrășa șoseta.

Ajungem la Iancului. Trecere de pietoni. Respir. Intermacedonia. Facem stânga. Și mergem, sora mea, până aproape de Ferdinand!! Am mers de parcă îl căutăm pe Regele Ferdinand în viață. După vreo oră (spre 10 minute, mă rog, dar eu îți spun cum mi s’a părut mie) vedem mașina lui de ucrainean. „Meriți să’ți zicem Rusu!” Mă așez în mașină. Aer. Apă. Pământ. Viață.

Ajungem la bar-ul unde se ținea quizz-ul. Ooo! După ce te răcești e mai rău! Cobor din mașină „N’am nimic! N’am nimic!”

Stăm vreo 3-4 ore. Ajung acasă, mă întind să adorm. Nu voiam să știu nimic. Pun ceasul să sune. Pentru orice eventualitate. Cine știe cât dorm, când adorm.

Somnul – un coșmar. Puteam sta doar cu fața în sus. Dar și cu fața în sus mă durea că plapuma apăsa pe laba piciorului. Strangeam din dinți. M’oi fi spălat pe dinți seara aia? Mai degrabă nu. Dimineața, pe la 6, Inge se trezește. Observă că nu’s bine. Îi spun. Că de ce nu i’am zis de aseară… „Păi, dormeai când am venit” Și oricum… În fine, mă drege ea un pic, pleacă. Supărată pe mine. Supărat și eu. Durere, nesomn. A doua zi ăştia cam râdeau de mine prin redacție. Înghit. A treia zi dimineață – joia mea liberă. Merg la medic. Ghici! Că de ce n’am venit mai repede… Nici nu mai contează. Consecința e ca m’a durut două-trei luni. Ligamente rupte. Cică nu rupte complet, dar rupte. Eu le’am forțat seara aia, plus a doua zi și le’am făcut rău. 🙁

De durere m’a durut în pix. Nu’mi pasă, o duc, dar e nasol când nu mai poți ceva ce puteai.

 

P.S. Textul ăsta a început ca un comentariu la postarea Gretei:

Tu poți să mergi într-un picior, da?

Dar s’a făcut prea mare. 🙂

iunie 7, 2017 by
www.sport.ro

Furt de identitate – Grozav devine Hagi

Cu sau fara rezultate – in prezent, mai mult fara – Daum e omul care isi propune sa socheze. Ultima grozavie, sa ii dea lui Grozav numarul 10 la nationala, e insa doar o gluma proasta. Tricoul lui Hagi, Boloni sau Mutu nu poate ajunge la Grozav, deci n-ai cum sa iei in serios treaba asta. Iar ca sa razi, iti trebuie un tip de umor dintr-o alta lume.

Doar actul de caritate al lui Razvan Lucescu, care i-a donat numarul 10 lui Florescu intrece in ridicol decizia lui Daum. Dar Florescu nu a purtat fraudulos doar tricoul lui Hagi, el si-a schimbat si numele in Geo Flores, asa cum isi scriau pe timpuri copiii pe spate „Hagi” sau „Maradona”. Un copil si Florescu, nu poti sa te superi pe el…

Ce vina are Florescu? Ce vina are Grozav? Pai au! Ceva in mintea lor, ii face sa creada ca sunt mai mult decat sunt. Numarul 10 e simbolul echipei. Cand se dau loturile la nationale, primul lucru la care se uita oricine, e cine poarta numarul 10. Asta e statistica! Tocmai pentru ca tricoul asta e atat de greu, e bine sa-ti recunosti limitele si sa eviti comparatiile care te vor face de ras.

Chipciu a spus imediat ca el ar fi refuzat numarul 10. Asta inseamna ca nici nu il va mai purta vreodata! Dar Chipciu are personalitate. Nu e tip comod, nu face declaratii de dragul cuiva. Spune mereu ce gandeste. Si gandeste!

Daca nu si-a dorit sa duca in derizoriu tricoul lui Hagi – sa repetam de mai multe ori: numarul 10 e tricoul lui Hagi! – Daum gasea si solutii adevarate. Stanciu, Florin Andone sau Alibec se potriveau mult mai bine. Si mai avea o varianta. Sa nu dea numarul 10 nimanui. Asa ne-am fi gandit toti ca e rezervat lui Budescu. Acel Budescu! Pe care Daum nu il cunoaste.

iunie 6, 2017 by