Browsing Category

LUMEA

LUMEA

Iarta-ne, domnule Tusk, ca nu aparam ca Duckadam!

Vai, ce ne-ai facut, domnule Tusk, ne-ai batut mai rau ca Lewandowski! El ne-a dat 5 in doua meciuri, dumneata ne-ai dat o palma in 5 minute de ne-a crapat obrazul.
De ce nu ti-ai vazut de politica dumitale si ai pomenit de regina noastra, Nadia, primul om care ne-a facut sa intelegem perfectiunea? Nadia, singurul pamantean care a scris un „1” care se pronunta „10”…
Din cauza lui „1”, ne-ai vorbit si de Halep, sa dai de inteles ca mai contam in sport si azi, dar nu stii ca noi nu reusim sa demolam niste stadioane care oricum cad singure. Stii ca noi cautam o sala de sport cum cauta pe vremuri Sobieski intrarea la Cetatea Neamtului?
Dar de ce ai amintit si de Duckadam, domnule Tusk? Doar pentru a-i aminti unui popor ca intr-o seara a vazut ca orice e posibil? Chiar crezi ca mai avem vreo sansa? Nu ii auzi pe toti de la noi ca niciodata vreo echipa romaneasca nu va mai ajunge atat de sus?
Si de ce Duckadam, oare te-ai gandit ca omul care a facut o tara intreaga sa planga de fericire la finala din ’86 o fi plans si el aseara? Poate de emotie, dar poate si de tristete. Stii ca manusile alea, manusile cu care ceri sa ne aparam, nu mai sunt la locul lor? Stii ca Duckadam, atat de mare cat e el, le-a vandut pentru ca avea nevoie de bani ca sa mai apere o lovitura in lupta de dincolo de prelungiri cu boala?
Nu stii chiar tot ce e la noi, ai ramas in urma. Ai idee ca echipa aia, Steaua, a continuat sa fie mare in Romania, dar a fost obligata de un tribunal sa isi schimbe numele pentru ca pe aici legile si judecata se fac ca la piata?
Domnule Tusk, stim ca te pricepi. Ne-ai vorbit pe limba noastra, asa cum bulgarilor le-ai vorbit pe limba lor cand l-ai laudat pe Stoicikov. Dar ce ti-a venit sa ne vorbesti noua despre sport? Chiar nu ai auzit ca anii astia un prim-ministru ne-a transmis ca sportul nu e in primele 10 prioritati ale tarii noastre? Poate nu ai inteles, ca el a vorbit ieri in engleza, iarta-ne gluma.
Acum, ca ai aruncat manusa, domnule Tusk, oare o sa iti mai placa de noi si dupa campionatul european care se apropie de noi cu aceeasi viteza cu care fugim noi de el?
Si, in incheiere, domnule Tusk, iarta-ne si pentru ca la noi in Romania iti zicem „Task”, nu „Tusk”. Asa suntem noi, pronuntam tot in engleza. Nu din respect pentru ca e limba fotbalului, atat de drag noua. La noi e cool ignoranta prin care facem pe prostii simuland desteptaciunea. Musiu Tusk, daca tot citesti operele noastre, cunosti ca acum un secol o ardeam pe moda lui „furculision” si „lingurision”. Nu am evoluat prea tare la asta, doar ne-am mutat zona de interes, stii ca noua ne plac mai mult strainii. Ne plac pentru ca ei ne recunosc cat de cat valorile.
LUMEA

O specie de metro-criminali

Asta suntem. Crima recentă de la metrou e cel mai nou update prin care putem vedea cât de rău am ajuns. Cât de rău am ajuns, nu eu sau tu, ci alții. Totdeauna e un celălalt care e de vină. Totdeauna la altcineva e problema. Eu și tu suntem doar tragicii observatori care, vai! câte n-ar fi făcut dacă ar fi depins ceva de noi. Dar de noi – adică de mine sau de tine – nu depinde niciodată nimic. Asta ca să vezi și cât de utili suntem. Niciodată acolo, mereu pe lângă, dar fini observatori. STOP! Hai să spunem că nu există eu sau tu în discuția de mai sus, dar hai să vedem unde suntem!

Sigur că e tragic și îngrozitor ceea ce s-a întâmplat, dar personal mi se pare că prea tare ne mirăm. Parcă nu am ști ce specie suntem. Asta cu ”cea mai inteligentă specie de pe planetă”, apropos, noi am scos-o, nu s-a făcut sondaj între toate speciile. Aș vrea să privim mai în profunzime cazul. Prea e ușor să sari că ”uite ce-a făcut nenorocita aia, cum de o ține pământul? cum de există asemenea ființe?”. Felul în care noi îi cerem capul criminalei de la metrou doar ne arată că avem aceeași ură pe care a avut-o și ea față de nefericita victimă.

Ăștia suntem, niște criminali de când ne știe planeta și nu mai știm cum să ne îndreptăm. Nici camere CCTV la metrou, nici câte 2 polițiști pe metru pătrat, nici cele mai dure legi nu vor opri crimele și atrocitățile pentru că din locul unde am ajuns nu se mai iese așa. Pentru că cine va vrea să facă rău va găsi mereu o altă cale. Ce cuțite, pietre și pistoale?! Avioanele sinucigașe intră în clădiri, camioanele în mulțime și tot așa, mereu apare ceva nou.

În timp ce ne miram de ”cum le-a mai trecut prin cap să o facă și pe asta”, putem și observa cum din manualele imaginare ale criminalilor au dispărut multe din vechile metode de a ucide. Simplu, pentru că au apărut antiviruși care opresc acele căi. Dar, uite că apar viruși noi pentru că tentația de a ucide este constantă. Doar pentru că sunt eu optimist, refuz să zic că dorința de a face rău e în creștere.

Setea nu e semnul că trebuie să bei apă, ci că nu ai băut când a trebuit. Așa și noi. E deja prea târziu. Trebuie să acceptăm că în felul în care mergem nu există scăpare. Salvarea noastră ca specie nu mai stă doar în pedepsirea vreunui criminal, ci să ne dăm seama că el însuși a ajuns în situația aia pentru că e o victimă la rândul lui.

Da, urmează un truism. Dacă binele unuia e posibil doar prin răul altuia, poți să fii sigur că rețeta e greșită. Ca să fii sigur că îți va fi bine, trebuie să te asiguri că DOAR BINELE este acceptat, că tu trebuie să accepți DOAR BINELE. Tu trebuie să faci în primul rând DOAR BINE. Că tot citim pe toate gardurile și pe toți pereții facebook-ului că schimbarea începe prin noi.

Nu, nu urmează un truism. Articolul ăsta nu e despre cum trebuie ca să fie bine. Planeta asta a dat destui învățători, dar noi oricum nu îi ascultăm. Articolul ăsta e ca să acceptăm că suntem răi. Prin acțiune, prin absență, prin somn. Dormim și ne trezim doar la coșmaruri.

LUMEA

Generația Victoriei

Credeam România moartă. E trist, știu, condamnați’mă pentru asta! Deși aș putea să scap, să fiu grațiat. Și România să fie moartă într’adevăr.

Am ieșit în stradă să văd România mea. Am mers la ea ca la moaște: Pare vie, dar e moartă. Pare moartă, dar e vie! victoriei

I’am văzut părțile care o compun. I’am văzut pe românii din stradă. Mai multe zile. Ca să nu mă înșel. Judecați’mă iar! Că am fost mai mult din curiozitate, și nu pentru a o ajuta…

Păi dacă spun că o credeam moartă! Dacă eu chiar o credeam moartă!? Cum poți să ajuți un mort??

Când am văzut însă că mișcă, am sărit! Nu știam ce să fac mai întâi. Am râs de bucurie, ca părinții care își văd fiii întorși de pe front după ani de război, deși îi credeau morți de mult.

Am avut și lacrimi în ochi. Recunosc. Când am văzut copiii cu sutele în Piața Victoriei. N’aș fi putut să vă spun ce simt. Aveam un nod în gât care nu voia să treacă.

România mea trăia! Era lovită, sângera, dar organele vitale erau neatinse. Celulele tinere erau sănătoase!

I’am simțit pe români frați între ei. Nici o metaforă, nici o vrăjeală! Martori îmi sunt cei care au fost acolo și care și’au regăsit frații. Românii nu erau cum mi’i aminteam eu. Nebuni în trafic, înfumurați în spatele ghișeelor, ignoranți cu natura din jurul nostru. Era cu totul altă imagine! Ne priveam cald unii pe alții, desființând cuvântul „străini”. Ceream să le fac poze. Mesajelor, costumațiilor, copiilor lor. Absolut toți au acceptat zâmbind complice. Eram personajele din Fight Club, care ne întâlneam în timpul zilei în oraș. Toți știam că ne dorim un bine comun.

Rectific! Nu chiar toți! Am văzut și unii scrupuloși, care urmăreau suspect de tacticos tot ce mișcă. I’am respectat așa. Nu poți sti care sunt oamenii serviciilor – în fond, la muncă – și care intruși, căci strada are totuși niște adversari.

Nici n’am avut pretenția la o Românie complet sănătoasă. E rănită. Bolnavă. Urme de cangrenă, puroi, infecție. Însă pot dispărea! Sistemul imunitar poate face minuni. Și aici nu e vorba de sistemul care încerca să impună imunitatea juridică.

Gandhi a spus odată că atunci când și’a dat seama că totul depinde de el, s’a liniștit. Daca românii mei ar conștientiza că de ei depinde ca legea să fie lege, cinstea să fie cinste și sănătatea să fie sănătate, România ar fi România, iar ei ar redeveni ei înșiși. Încrezători în ei, gata oricând să crească. Puri! Ca atunci când erau copii.

Ca acești copii care au ieșit acum în stradă, Generația Victoriei, pe care i’am adorat și i’am adoptat cu toții. Pe care ne’ar durea să’i vedem peste 10-20-30 de ani dușmanii cauzei lor de acum.

***

Credeam România moartă… N’am spus că nu o mai cred așa. Ci doar că mi’o doresc vie. Am aflat că 20 de milioane de oameni și’o doresc vie. Ca dacă moare ea, mor și ei. Sau, în cel mai bun caz, vor migra către un alt trup. Nefericit destin al unui transplant nedorit.

LUMEA

Muhammad Ali, noul Galileo

Imediat după ce Muhammad Ali a murit, a început numărătoarea. Nu cea care anunța sfârșitul unei lupte, nu! Cea care aștepta lingăii cu declarații, admirații, facebook, share like și likele. Și nu mă refer la cei care l’au admirat sincer. Mă refer la cei care se regăsesc în întrebarea: Papa Francisc îl urăște pe Galileo Galilei? (Obama știe!)

foto: culturalweekly.com

foto: culturalweekly.com

Răspunsul e simplu, doar întrebarea e grea.

Obama (sau PR-ul lui, mă rog) a căzut în genunchi odată cu moartea lui Muhammad Ali. Trecând peste laudele pe care le’a făcut trecerii lui Ali la islam – religie pe care o slăvește de câte ori are ocazia – Obama s’a dat de pământ pe cât de mult l’a admirat el pe Muhammad Ali. Și cât de mult a însemnat Ali pentru America. Și… Să derulăm puțin înapoi?

Ia să’l întrebăm puțin pe Obama (oricare ar fi el Obama, președinte al SUA) dacă SUA, administrația ei și oricine a mai susținut războaiele de tipul celui din Vietnam au fost bătuți în cap pentru că au năvălit în Vietnam. În afara campaniilor electorale, n’o să prea vezi președinți americani contrazicându’se între ei. Iar Obama (oricare ar fi el Obama) își va declara admirația pentru administrația de atunci. Sacrificiul pe care a fost nevoit poporul american să’l facă (mereu trebuie să bagi poporul la mijloc), drama prin care au trebuit să treacă cei care au condamnat la moarte blocurile aflate în război…

Ia să’l întrebăm acum pe Obama ceva despre Muhammad Ali, un om atât de popular, încât nu ai putea să nu ai o părere. Un om atât de admirat, încât nu ai putea sa nu declari că l’ai iubit sincer, că îl adori și câte nu mai înseamnă el pentru tine. Dar stai! Ali tocmai a murit. Nu mai trebuie să’l întrebi asta pe Obama. Spune el singur! Și spune exact ce te așteptai să spună. Ar fi totuși o problemă. Ali și războiul din Vietnam sunt două lucruri opuse. E ca și cum tu l’ai susține și pe Putin, dar și pe Obama.

Știi ce? Pui prea multe întrebări! Taci și aplaudă! Respectă moartea lui Ali! Cum îți permiți?! Chiar acum când fostul genial (etc… PR… etc…) a murit îți găsești să arunci cu noroi? STOP!

…și după stop întreabă’l pe Papa de acum ce părere are el despre Papa de pe vremea lui Galileo! Nici nu mai contează numele. Poți să îi spui Papa-Lapte. Vai ce’o să’l mai admire, ce’o să’l mai laude. Acel papă nu a fost nicio secundă tras de șireturi de vreun papă din timpurile noastre. E cotoțat acolo sus, ca un sfânt.

Iar acum întreabă’l de Galileo Galilei. „Ooo! Acest simbol al științei, părinte al astronomiei, eminență a științei…” Dar asta se întâmplă doar dacă îl intrebi separat. Dacă îl intrebi în același timp se poate prinde. Și se supără. Și te face eretic! Și instrument al diavolului. Exact cum făceau ai lui cu Galilei în epocă.

INCHEIERE:

Acum mai e la modă discuția legată de fosta campioana olimpică Maria Olaru, bătută și maltratată (zice ea) de Bellu. Corect politic e să ai ambele păreri:

  • Că, vai, cum să îndrăznești să ridici un deget asupra unui sportiv / copil / semen / aproape al tau / etc? Într’un stat UE / în 2016 / și toate clișeele;

și

  • Că Bellu și Bitang au fost mari antrenori, admirabili profesioniști, că ei trebuie să rămână în istorie ca Nadia, ca Muhammad Ali, ca Galilei, ca Lyndon Johnson, ca orice papă, ca marii doctori care ce greu muncesc, ca Elvis Presley, ca Gorbaciov, ca acei copii maltratați în toată lumea (cei în afară de Maria Olaru, bineînțeles, că doar n’ai văzut picior de colegă lângă ea la lansare), ca bla-bla-bla, că la vrăjeală ne descurcăm mereu!

Întrebați’ne orice pentru că apreciem tot! Dar nu oricând, că unele chestii se pot contrazice.

Altfel, sigur că ai liber la gândire! Și liber la tăcere! Într’un stat UE, în 2016, în ce vrei tu. Dacă mai ai timp să vrei ceva.

 

 

LUMEA

Doamne, ce presedinte!

Vrei să pari misogin? Ia’te de o femeie care vrea să se bage în seamă în politică! Indiferent cât de proastă e, lumea îți va da în cap doar pentru ca te iei de o femeie. Nu’mi pun mintea cu Elena Udrea, care, în perversitatea ei, spera să ajungă șefă peste țara asta printr’un slogan de trotuar, jegos și ușuratic: Bună pentru România. Vorbesc de alte pipițe: madam Clinton și senhorita care îi conduce pe brazilieni.

În același timp, femeia înșelată de Bill cu Monica Lewinski își anunța candidatura la președinția SUA, iar brazilianca – Dilma Rouseff, nu moare nimeni dacă’i pomenim și numele – era înjurată la ea în țară de un milion și jumătate de brazilieni ieșiți pe străzi, care îi cereau demisia pe motive de corupție. Niciuna nu’i mai brează.

Ca orice politician – bărbat – Hillary Clinton a încercat să’i prostească pe americani cu expiratele populisme: „Nu e normal că banii au ajuns doar la o parte din bogătanii Statelor Unite, trebuie să ajungă la voi toți”. Doar nu o să faci campanie adresându’te bogaților. Cu ei lucrurile le ai clare. Aburește’i pe ăștia mici. Și i’ai de proști până la capăt. Poartă’te ca și cum nu ai fost în ultimele două mandate ale lui Obama în Departamentul de Stat. Și vrei tu să faci ALTCEVA. Pa!

Dacă ar putea, vecinii de la Sud – foarte Sud, Brazilia – i’ar sfătui pe americani să nu pice în plasa în care au picat și ei. Dar e greu să fii luat în seamă. Ei o contestă pe Dilma lor la câteva luni după ce au votat’o iar președinte. Au avut ocazia să o alunge de acolo toamna trecută, dar nu și’au folosit’o.

La rând sunt americanii. Vor miza pe cineva care a fost cândva Prima Doamnă și acum vrea să fie doar Doamnă? Domn sigur nu’i putem spune oricât de mare ar fi presiunea pentru abordare egală.

Și rămâne doar un joc. Sau o bătaie de joc. O președintă, două președinte. Un președinte, doi președinți…