Browsing Tag

FC Botoșani

www.sport.ro

Cu bâlbe spre Bilbao

Dinamo a dat’o în bâlbâială rău de tot înainte de meciul verii, așa cum promite să fie cel de joi cu Bilbao. Jucăria s’a stricat la meciul cu Botoșani. S’a stricat chiar înainte de început, de la conferința de presă la care Contra a amenințat că iese din sală dacă cineva îndrăznește să’l întrebe ceva despre meciul lui Bilbao. Să vorbim despre meciul cu Botoșani, deci…

Dar ce? Deși Contra l’a ridicat la rang de finală, meciul a fost o glumă proastă, departe de meciul de debut al lui Contra la Dinamo, acel 1-0 cu Botoșani din iarnă, cu care i’a cucerit pe suporteri și care a împins’o pe Dinamo spre play-off și spre lupta la titlu. Acum, Dinamo a făcut un meci urât, plictisitor, care te scotea din stadion sau de la televizor și te trimitea la somn.

Foto: hoffi.ro

E adevărat că Botoșaniul a fost drăcoasă și incomodă rău, așa cum nu o vezi niciodată la meciurile împotriva Stelei, când e victimă sigură, uneori chiar declarată, dar asta nu e o scuză pentru Contra.

Nu e o scuză pentru apărarea care cândva era punctul forte al lui Dinamo – acum uitată în vacanță. Nu e o acoperire nici pentru mijlocul lipsit de orice fantezie sau pentru atacul fără agresivitate, cu Nemec în frunte, plictisit și obosit, cu mișcări de parcă abia era trezit din somn. Vorbim iar de somn, de somn avem voie.

La toate acestea, adăugăm și deja vechea problemă a lui Dinamo, care nu reușește să își găsească un căpitan adevărat, un lider care să poată să ridice echipa în momentele moarte. Încă imatur, Steliano Filip e mereu nervos, mereu frustrat și mai mult încurcă. Tot ce reușește în situații critice e să ia un cartonaș galben.

E adevărat că meciul a fost urât și din cauza Botoșaniului, echipă care nu a tras doar de rezultat, ci și de timp. A păcălit fotbalul nesimțit de mult, făcându’ne să ne uităm la ceas ca să vedem cât timp a mai rămas până când FIFA va aduce și în fotbal regula cu timpul de joc efectiv ca să scăpăm odată pentru totdeauna de cei care sunt pedepsiți să joace fotbal. Imaginile cu jucătorii de la Botoșani trântiți pe jos au contribuit și ele la lipsa oricărui farmec a meciului de aseară.

Putem spera ca Dinamo să evite o nouă rușine în Europa? Da, putem! Liniștea de pe fața lui Contra de la finalul meciului e un semnal pentru asta. De fapt, în sinea lui, Contra știa că meciul cu Botoșani nu e atât de important pe cât a încercat el să ne spună. Nu avea cum să plece din țară să o vadă pe Bilbao, ca să uite brusc tot și să’și amintească abia azi care e treaba cu bascii.

www.sport.ro

Leo cel Groaznic

Bun venit la pușcărie! Nu e noul fel în care îl poți saluta pe Grozavu. E felul în care îi ia în primire Grozavu pe jucători! Felul în care îi așteaptă să le facă felul. Uitați tot ce știați până acum despre sport! Că te face mai bun, mai luptător, că te învață să pierzi. Cu oameni ca Grozavu, înveți că de fotbal mai trebuie să și fugi. Și din teren, și din tribune!

Nu e o mare surpriză că Grozavu l’a luat la pumni pe Golofca pe banca de rezerve. Am văzut de multe ori comportamentul agresiv al lui Grozavu. Deși fotbalul e prin excelență domeniul oamenilor tari, aseară Grozavu a încurcat sporturile. A mutat ringul pe stadion. Într’un mod parșiv, nu maiestuos ca la epocalul Rumble in the Jungle, când Muhammad Ali l’a făcut K.O. pe invincibilul Foreman.

Ultima oară l’am văzut pe Grozavu acum două săptămâni. A făcut o umbră imensă când a intrat în sala de conferințe după Dinamo – Botoșani. Chiar e uriaș. Și nu zici că azi-mâine va împlini 50 de ani. Arată a bărbat strong. Dar nici să nu credeți că fotbaliștii de 25 de ani sunt niște amărâți. Sunt sportivi! Dar ei nu se iau la bătaie cu antrenorul pentru că nu își permit asta. Leo face pe Grozavu pentru că știe că nu are ce să i se întâmple. Iar șefii fotbalului de la noi nu au pedepsit niciodată asemenea gesturi.

Cei care spun că bătaia e ruptă din rai, nu au fost acolo. Doar încearcă să ne manipuleze ca să acceptăm niște apucături care arată neputință. Grozavu l’a controlat la maxilare pe Golofca pentru că simțea că EL nu poate mai mult. Că nu găsește soluții și că pierde meciul. Vedem asemenea atitudine la mulți antrenori proveniți din sportivi. Simt că ei ar fi putut mai mult dacă ar fi fost pe teren. Dar nu își pun problema că, poate, meseria de antrenor nu îi acceptă.

Dacă Grozavu ar juca în zilele noastre, ar putea fi titular la națională. Era peste ce vedem acum prin apărarea României. A și jucat câteva meciuri la națională. Chiar în 1994, înainte de mondialul magic din America. Dacă soarta ar fi fost puțin altfel – nu e nicio exagerare! – Grozavu putea ajunge în Generația de Aur. Despre el vorbim acum.

Ne place să vedem îndârjirea fizică, numai că de multe ori limitele depășesc scopul pentru care a apărut sportul. Îmi vine în minte cartea autobiografică scrisă de gimnasta Maria Olaru, de unde reiese că Bellu și Bitang nu erau diferiți de Grozavu. Elisabeta Lipă i’a reproșat fostei mari gimnaste că nu trebuia să aducă în public mizeriile ascunse ale sportului. Evident că duritatea fizică și verbală e mai des întâlnită în sport decât se vede în realitate. Decât ne place nouă să acceptăm.

În timpurile pe care le trăim acum, comportamentul e cenzurat mult de ceea ce e corect politic, fizic sau geografic. Însă e o lume cu două fețe, diametral opuse. Formatorii de campioni își susțin duritatea prin faptul că dacă te porți cu zăhărelul cu sportivii pe care îi creezi, riști să îi lași apoi într’o lume care îi va devora. Pentru că îi ia neobișnuiți cu greul. Și asta nu e doar în sport. Copiii protejați de tot ceea ce le’ar putea face rău ajung mai devreme sau mai târziu într’o lume sălbatică, crudă, deloc asemănătoare cu cea în care sunt ei antrenați. E lumea blestemată des de mulți dintre noi. E lumea în care parcă tot ce faci e greșit. Ori ești prea dur, ori ești prea blajin.

Buddha spune că rămâne întotdeauna calea de mijloc. Și că ăla e secretul. Și că ființele umane aduc un randament mai bun dacă nu sunt umilite.