Cica nu mai exista echipe mici. M-am săturat să aud asta. Poate nu există echipe mai mici! De ce să înghițim gluma cu Angola?
Și invers. M-am săturat să aud și povestea asta că nu ne comparăm cu alții, când ei sunt mai mari. Sau mai bogați. Sau orice mai știe dicționarul de sinonime pentru „mai buni”. Uite că dintr-o dată și Brazilia trebuie privită de jos, nici măcar de pe picior de egalitate.
M-am săturat și să văd mereu complexul de inferioritate înainte de orice duel. Urmate de clasicele explicații pentru eșec.
Naționala de handbal doar confirmă ceea ce începuseră ceilalți sportivi români chinuiți prin Rio. Unii care au condus până spre final, dar n-au știut să păstreze momentul bun. Alții care au fost conduși constant, dar n-au avut norocul ca adversarii lor să aibă un psihic de gumă și să cadă pe final.
Ce tot noroc…? Suntem cumva la jocuri de noroc? Adică n-am avut noroc la zar sau ce?
Dar nu cumva am avut „ghinion” de fapt la organizare? La propria organizare? Oare eșecul olimpic care prinde contur nu a fost schițat deja când șefii sportului românesc au ales șefii COSR? Când Bellu și Lipă au pierdut mai urât decât în orice concurs al carierei? Când au îndrăznit să candideze fără un gram de meldoniu electoral și au fost umiliți prin vot de foștii lor colegi de suferință, transformați subit în creatori ai dezinteresului național în sport?
Când tot felul de șefi de federații, cu toată responsabilitatea pe care le-o dădea funcția lor, au semnat dezastrul care apare acum?
Finalul e inevitabil pentru că ne-am tot învârtit într-un cerc – evident, olimpic – care a adus și imaginea rușinoasă cu „Tea Romania” pe echipament. O poantă desprinsă parcă din „Ceaiul de la ora 5”. 5 dimineața, ca să respectăm și fusul orar.
N.B. Articol scris pe 7 august 2016 după înfrângerea naționalei de handbal feminin, 19-23 cu Angola la Jocurile Olimpice Rio 2016