Poate fi simplu, telegrafic: Italia si-a amanat etapa pentru ca a murit capitanul Fiorentinei. Dar nu e simplu, e mult mai complicat. Italienii azi vor sa planga. Adica nu vor, dar asa le vine. Ii doare, jucatorii simt ca pot muri la orice ora. Alegerea si e a lor, si nu e a lor. E complicat, repet…
La 12:30 ora Italiei, Genoa urma sa joace acasa cu Cagliari. Daca ar fi fost o lume perfecta, s-ar fi jucat, dar jucatorii de la Cagliari au refuzat. Nu ca nu ar fi putut, ci pentru ca nu se puteau opri din plans. Abia aflasera ca in noaptea de dinainte fostul lor coleg a facut infarct. Ei, ca fotbalisti profesionisti, stiu ca li se poate intampla si lor. Ei stiu asta mereu, nu au aflat-o azi, dar strang din dinti si fiecare prefera sa creada ca selectia naturala va fi in favoarea lui. Salarii mari, femei frumoase, o viata mai usoara, asezonata cu lux – asta e contraoferta.
De cativa ani, compar meciurile de fotbal cu luptele de gladiatori. Asa ii vad pe Messi, Ronaldo, Ibrahimovic, Neymar, Robben. Ei sunt noii Spartacus, Gannicus sau Crixus, eroii arenelor din urma cu doua mii de ani. Chiar, ati observat cum, subit, s-au schimbat numele stadioanelor? Cele mai noi se numesc aproape toate „Arena X” in loc de „Stadionul X”, cum eram noi obisnuiti. Pe vremuri, gladiatorii se mandreau ca varsa sange in arenele cu nisip, acum sangele curge in iarba, uneori artificiala.
Din fericire, in zilele noastre fotbalul aduce in arena partea frumoasa a intrecerii, cu accentul pe maiestrie si pe emotie. Au disparut cumva cruzimea, sangele si dezumanizarea din antichitate, cand din dorinta de a oferi „paine si circ” pentru popor, luptele cu gladiatori erau show-ul perfect. Totusi, de la un punct exista niste asemanari.
Gladiatorii de acum sunt noii super-oameni. Marii campioni au un fizic incomparabil peste al nostru, muritorii de rand, cei care ii admiram ca pe niste idoli. E uimitor modul in care ajunge fiecare generatie de sportivi sa isi surclaseze fizic generatia care juca cu 10-15 ani inaintea lor, insa observam asta rar, poate doar cand spunem ca Steaua ’86 nu ar face fata acum sau ca Maradona, ori Pele ar fi azi depasiti. Dar ce ne face sa credem ca daca ei ar fi jucat azi ar fi aratat la fel ca cei de atunci? Ar fi fost cu siguranta mult mai puternici.
Boxerii de la categoria grea de acum 80 de ani par o gluma, jucatorii de tenis din anii ’60-’70 parca doar se plimbau pe teren comparativ cu felul in care pistoneaza terenul acum Nadal, Djokovic sau Murray. Suntem toti de acord ca a crescut si performanta din medicina, antrenamentele sunt mult mai eficiente, dar o fi asta tot? Din cand in cand mai cade cate un fotbalist. Motivul, aproape fara exceptie, e inima. (Problemele la ficat reies, in general, dupa ce jucatorii se retrag).
Nu vreau sa amintesc cazurile recente de fotbalisti care au murit de la supradoza de fotbal profesionist, e plin internetul de ele. Vreau sa gasim taria sa recunoastem ca fara mijloacele moderne meciurile de fotbal, tenis sau cursele de ciclism ar fi fost mai plictisitoare la pretentiile noastre de acum. Cu toate consecintele! Vechii gladiatori mureau de sabie sau sulita, gladiatorii moderni mor intr-un fel modern. As spune ca sunt momentele in care ne doare inima, dar imi vine in minte o expresie dintr-o carte a lui Ioan Chirila: „inima devine din ce in ce mai mult… cord”.