Rar l’am văzut pe Andone atât de distrus ca după meciul pierdut seara asta în fața echipei din comuna Chiajna. Are mare vină pentru degradarea lui Dinamo, dar el e singurul responsabil pentru eșecul său.
Când a spus că are jucători care nu realizează ce înseamnă Dinamo, Andone nu și’a terminat fraza. Nici el nu mai realizează cum trebuie să arate un antrenor la Dinamo. Pentru că el i’a primit. El i’a acceptat la echipa pe care spune că o iubește. Andone a acceptat niște nefotbaliști cu care să mintă că Dinamo poate ieși campioană. Andone construiește un zgârie-nori din chirpici, dar se miră că se prăbușește și nu’i pasă de cei care rămân sub dărâmături.
Andone, ăla pe care îl știam eu, nu umbla cu jumătăți de măsură. Nu gira cu reputația lui pentru ca alții să’și facă jocul. În vară, Negoiță a dat cu dinamită și au dispărut aproape toate formele de fotbaliști, în orice caz orice formă de echipă. Andone s’a prefăcut că nu vede. În noua perioadă de transferuri, a dat din nou aproape tot era mai bun că Dinamo arată ca magazinele goale de pe vremea sfârșitului lui Ceaușescu.
Nu i’a căzut bine, dar a tăcut. Și’a permis doar să se se tragă de șireturi cu Mutu. În fața lui Negoiță a luat mereu poziția de drepți. Ce putea să facă? Orice! Chiar și demisia era o soluție. Cel puțin nu își lega numele de aspectul mizerabil care o descrie acum pe Dinamo.
A refuzat să plece. Și a spus cu o jalnică mândrie că are o clauză șmecheră. Dacă clauza e cauza, dacă un pumn de bani l’au făcut să pună umărul la distrugerea unei echipe, pentru mine Andone a dispărut. Ce vedem noi e doar personajul care îi joacă rolul. Andone învinsul. Ca fotbalist, acel Andone dărâmat de Milla în ’90, la meciul pierdut cu Camerun la mondiale. Când arbitrul trebuia să dea fault, dar l’a lăsat pe bunicuțul Milla să marcheze.
Ca antrenor ar trebui să’și dea seama că dacă spune că punctul slab al echipei e că ia goluri la faze fixe e exact vina antrenorului. Și chiar a patronului. Că îl plătește.