Bun venit la pușcărie! Nu e noul fel în care îl poți saluta pe Grozavu. E felul în care îi ia în primire Grozavu pe jucători! Felul în care îi așteaptă să le facă felul. Uitați tot ce știați până acum despre sport! Că te face mai bun, mai luptător, că te învață să pierzi. Cu oameni ca Grozavu, înveți că de fotbal mai trebuie să și fugi. Și din teren, și din tribune!
Nu e o mare surpriză că Grozavu l’a luat la pumni pe Golofca pe banca de rezerve. Am văzut de multe ori comportamentul agresiv al lui Grozavu. Deși fotbalul e prin excelență domeniul oamenilor tari, aseară Grozavu a încurcat sporturile. A mutat ringul pe stadion. Într’un mod parșiv, nu maiestuos ca la epocalul Rumble in the Jungle, când Muhammad Ali l’a făcut K.O. pe invincibilul Foreman.
Ultima oară l’am văzut pe Grozavu acum două săptămâni. A făcut o umbră imensă când a intrat în sala de conferințe după Dinamo – Botoșani. Chiar e uriaș. Și nu zici că azi-mâine va împlini 50 de ani. Arată a bărbat strong. Dar nici să nu credeți că fotbaliștii de 25 de ani sunt niște amărâți. Sunt sportivi! Dar ei nu se iau la bătaie cu antrenorul pentru că nu își permit asta. Leo face pe Grozavu pentru că știe că nu are ce să i se întâmple. Iar șefii fotbalului de la noi nu au pedepsit niciodată asemenea gesturi.
Cei care spun că bătaia e ruptă din rai, nu au fost acolo. Doar încearcă să ne manipuleze ca să acceptăm niște apucături care arată neputință. Grozavu l’a controlat la maxilare pe Golofca pentru că simțea că EL nu poate mai mult. Că nu găsește soluții și că pierde meciul. Vedem asemenea atitudine la mulți antrenori proveniți din sportivi. Simt că ei ar fi putut mai mult dacă ar fi fost pe teren. Dar nu își pun problema că, poate, meseria de antrenor nu îi acceptă.
Dacă Grozavu ar juca în zilele noastre, ar putea fi titular la națională. Era peste ce vedem acum prin apărarea României. A și jucat câteva meciuri la națională. Chiar în 1994, înainte de mondialul magic din America. Dacă soarta ar fi fost puțin altfel – nu e nicio exagerare! – Grozavu putea ajunge în Generația de Aur. Despre el vorbim acum.
Ne place să vedem îndârjirea fizică, numai că de multe ori limitele depășesc scopul pentru care a apărut sportul. Îmi vine în minte cartea autobiografică scrisă de gimnasta Maria Olaru, de unde reiese că Bellu și Bitang nu erau diferiți de Grozavu. Elisabeta Lipă i’a reproșat fostei mari gimnaste că nu trebuia să aducă în public mizeriile ascunse ale sportului. Evident că duritatea fizică și verbală e mai des întâlnită în sport decât se vede în realitate. Decât ne place nouă să acceptăm.
În timpurile pe care le trăim acum, comportamentul e cenzurat mult de ceea ce e corect politic, fizic sau geografic. Însă e o lume cu două fețe, diametral opuse. Formatorii de campioni își susțin duritatea prin faptul că dacă te porți cu zăhărelul cu sportivii pe care îi creezi, riști să îi lași apoi într’o lume care îi va devora. Pentru că îi ia neobișnuiți cu greul. Și asta nu e doar în sport. Copiii protejați de tot ceea ce le’ar putea face rău ajung mai devreme sau mai târziu într’o lume sălbatică, crudă, deloc asemănătoare cu cea în care sunt ei antrenați. E lumea blestemată des de mulți dintre noi. E lumea în care parcă tot ce faci e greșit. Ori ești prea dur, ori ești prea blajin.
Buddha spune că rămâne întotdeauna calea de mijloc. Și că ăla e secretul. Și că ființele umane aduc un randament mai bun dacă nu sunt umilite.