Are și play-off-ul clișeele lui. Moda sezonului de primăvară-vară aduce conceptul de „finală”. Nu există declarație a unui antrenor sau jucător de Liga I care să nu îl conțină. „Mai avem 10 finale”. Sau 7. Sau 4. Cât e interesat să numere fiecare. Deși finala, de când se știe fotbalul pe lumea asta, e una singură. Și acum e departe de toți. Ce legătură are cu Steaua?
Steaua nu prea joacă. Și nici nu prea câștigă. Dar și când câștigă… Exact când trebuie, câștigă! Are doar două victorii din 7 anul ăsta. Cele obligatorii! Ștearsă, fără să placă cine știe ce, Steaua a ajuns prima din România. Cu aroganța clară cum că prima a fost mereu. Te uiți în clasament și pare falsificat.
Steaua e și prima care s’a trezit. A hibernat puțin, dar sperie instant când își arată mușchii. Steaua nu a luat steroizi, are și forță. Cu o singură victorie pe lună, Steaua rămâne stăpâna campionatului pentru că a știut să dea restart când a trebuit. Nu e un noroc că Steaua i’a avut cu CFR pe Gnohere și Ovidiu Popescu. Și nici nu e noroc că ei au s’au ridicat ca spuma exact acum.
Gigi Becali a cântat și la meciul din toamnă cu CFR „Lăsați’ne să ne pregătim de Champions League”. Atunci înainte de meci, acum după. Nu e vorba doar de mândrie și orgolii. Becali a nimerit’o iar.
Oricâte merite ar avea Reghecampf, Ovidiu Popescu a fost promovat la mijloc la cererea patronului. Și alintatul Lampard a arătat cum ar trebui să se bată loviturile libere la Steaua, obicei uitat de la plecarea lui Sânmărtean.
Când Becali a sărit în sus ca Gnohere și Alibec nu au ce căuta în același timp în echipa de start a Stelei, a sărit din schema și Gnohere. Dar a intrat pe teren exact când a fost nevoie să dea golul.
La cum arată acum, Steaua nu face pe nimeni să se îndrăgostească de ea. Dar o iubesc, oricum, deja destui. Și poate că merge ea așa cum spune vorba veche „din greșeală în greșeală”, dar continuarea e exact cea care aduce sensul în fotbal. Victoria finală.