Tu te prefaci că râzi, dar plângi. Sau invers. Mereu le încurc. Tot aia! Eu știu cum e, să’ți zic…
Ştii cum e să sari de pe o treaptă pe alta cu un picior și să cazi tot pe el? Banal?!? Să ma vezi pe mine anul trecut prin februarie-martie. Îmi venea să plâng. Bine și durea, dar chestia e că de draci îmi venea să plâng. Cum, eu ăla, care se cățăra peste tot și se arunca de oriunde? Da! Nu puteam sări o treaptă. De la o marți. O să’ți dai seama și de unde știu că era marți.
Era seara, la plecare. Mă refer la marțea aia fatidică. Nu știu propriu-zis ce înseamnă „fatidică”, dar simt că se potrivește în contextul ăsta.
Seara… Ieșeam cu Andrei și cu Rusu. Coboram scările alea metalice. Cum ieși din redacție, pe dreapta. Și ce crezi? Când să termin de coborât primul nivel îmi vine mie ideea genială să sar. Chiar așa! Să sar de pe un nivel pe altul. Viteazul de mine pune mâna dreaptă pe balustradă și se înalță. Matrix există! Nu e vrăjeală. Chiar așa se vede.
Între timp Andrei și Rusu făcuseră câțiva pași. Silviu venea de la țigară. Eu, în Matrix. Alesesem deja pilula. Eram în căzătură. Simt că cad peste Andrei. În momentele alea nu mai simți și cacofoniile. Ca să nu ne prăvălim unii peste alții, zic sa sucesc un pic piciorul drept. Bine, dacă nu eram eu însumi sucit, nu săream din start. Sucesc, deci, piciorul. Ca să fie saritura mai din scurt. Și am simțit ceva. Zi’mi oricum, dar nu nesimțit! Am simțit ceva.
Și aud: „Băăăi!!!”, „Ce ai?”
„Ce ai” în sensul că „Ce îți veni?”, nu dacă am pățit ceva. Andrei și Silviu – șocați de Eu-Sotomayor. Rusu doar observa. Pe el nu’l impresionezi așa usor. Mai aud apoi întrebări gen dacă am pățit ceva. Era și timpul. Trec secundele alea, simt glezna altfel. Logic, răspund: „Nu n’am nimic!” Eram pe la jumătatea scării, continuu să cobor. Nu iau mâna de pe balustradă, simt că am nevoie. Aştia se uită la mine. Eu mormăi ceva că era cât pe ce, bla-bla… Ieșim. Mai schimbăm niște vorbe. Eu, Andrei și Rusu – de plecare. Silviu mai stătea. Bine eu nu prea îi auzeam. Eram ca în Fight-Club când îi arde lui Edward Norton mâna cu acidul ăla: vedeam verde, o pădure verde. Soare. Senin. Orice încât să’mi zic că sunt bine. Încercam să mă prostesc eu pe mine. Dă’o dracului, nu m’a învins niciodată nicio durere!
M’am folosit de pauza aia. Mi’am mai revenit. Hai să plecăm. Plecam toți trei la quizz. De aici rezultă că era marți. 😉 Cu Rusu – cu mașina lui. Ne zice că avem ceva de mers până la ea. Încă nu ieșisem din curte, dar aveau deja doi pași avans. Da, am înțeles: călcam mai greu.
Un pic după poartă, Andrei, mereu grăbit cum îl știi, întreabă unde e mașina. Mie nu’mi păsa de nimic. (Pădure verde! Cer albastru! Nicio durere!)
Rusu: „Azi am găsit greu loc de parcare. E după Intermacedonia” Brusc îmi păsa. Adică, Rusule, mereu găsești loc de parcare OK, dar azi, AZI, ai dus’o pe coclauri! Simțeam că am nevoie de odihnă. Era glezna! Entorsă. O recunoșteam. De la fotbal. Dacă o las un pic să se odihnească, va trece. Continuăm maratonul. Îmi era clar ca două zile voi avea glezna umflată. Auzeam cum se îngrășa șoseta.
Ajungem la Iancului. Trecere de pietoni. Respir. Intermacedonia. Facem stânga. Și mergem, sora mea, până aproape de Ferdinand!! Am mers de parcă îl căutăm pe Regele Ferdinand în viață. După vreo oră (spre 10 minute, mă rog, dar eu îți spun cum mi s’a părut mie) vedem mașina lui de ucrainean. „Meriți să’ți zicem Rusu!” Mă așez în mașină. Aer. Apă. Pământ. Viață.
Ajungem la bar-ul unde se ținea quizz-ul. Ooo! După ce te răcești e mai rău! Cobor din mașină „N’am nimic! N’am nimic!”
Stăm vreo 3-4 ore. Ajung acasă, mă întind să adorm. Nu voiam să știu nimic. Pun ceasul să sune. Pentru orice eventualitate. Cine știe cât dorm, când adorm.
Somnul – un coșmar. Puteam sta doar cu fața în sus. Dar și cu fața în sus mă durea că plapuma apăsa pe laba piciorului. Strangeam din dinți. M’oi fi spălat pe dinți seara aia? Mai degrabă nu. Dimineața, pe la 6, Inge se trezește. Observă că nu’s bine. Îi spun. Că de ce nu i’am zis de aseară… „Păi, dormeai când am venit” Și oricum… În fine, mă drege ea un pic, pleacă. Supărată pe mine. Supărat și eu. Durere, nesomn. A doua zi ăştia cam râdeau de mine prin redacție. Înghit. A treia zi dimineață – joia mea liberă. Merg la medic. Ghici! Că de ce n’am venit mai repede… Nici nu mai contează. Consecința e ca m’a durut două-trei luni. Ligamente rupte. Cică nu rupte complet, dar rupte. Eu le’am forțat seara aia, plus a doua zi și le’am făcut rău. 🙁
De durere m’a durut în pix. Nu’mi pasă, o duc, dar e nasol când nu mai poți ceva ce puteai.
P.S. Textul ăsta a început ca un comentariu la postarea Gretei:
Dar s’a făcut prea mare. 🙂