Răi și mulți. Mulți polițiști. Și mai mulți protestari. Prea multă violență, până la inconștiență la proteste, prea multă violență și în răspunsul polițiștilor. Prea mult rău pe stradă. Prea mult este ideea generală a fenomenului care a prins și a aprins Franța în aceste zile.
Rapoartele oficiale de acest gen sunt uneori trunchiate intenționat de instituțiile statului. Uneori e mai convenabil să spui că au fost mai mulți protestatari, alteori că mai puțini. Depinde ce te interesează: să pară că au fost mai puțini (deci mișcarea nu a fost atât de amplă) sau să pară că au fost mai mulți (și de aceea a fost nevoie de o ripostă dură). La rândul lor, protestatarii forțează și ei cifrele în interes propriu. Ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc.
În cazul acestui week-end aprins, situația e clară: există nemulțumiți. Indiferent de număr: că e vorba de jumătate de milion de francezi pe străzi, că e vorba de un milion sau chiar două milioane. Cât de cinic se încadrează teoria atribuită lui Stalin.
Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni este statistică.
Iosif Stalin
La fel am putea proceda și cu orașele. Categoric nu a fost doar Parisul cuprins de flăcări, sânge, pietre și scuturi. Din obligația adevărului, trebuie să completăm harta, pe care vedem toate marile orașe: Marsilia, Lyon, Lille, Bordeaux și restul Franței. Restul lumii privește… Deocamdată.
Bilanțul – oficial, cum altfel? – prezenta arestări cu sutele, apoi cu miile. De parcă numărul mai mare arată o victorie a administrației. Nu arată! Nevictoria rezultă și mai evident din gestul ministrului de interne, Lauren Nuñez, care și-a dat demisia recunoscând că e depășit de situație. E ca arbitrul din fotbal hulit de ambele echipe. Primarii au reproșat faptul că au avut nevoie de mai mulți polițiști și nu i-au avut. Elevii și studenții sunt revoltați pentru că polițiștii au bătut prea tare. Dar Macron i-a refuzat demisia. Ai arbitrat bine!
Elevii și studenții sunt invitați de cealaltă tabără să tacă și să nu se plângă. Pentru că și ei au protestat prea agresiv. Că astea nu au mai fost proteste. Să arzi clădiri istorice, să jefuiești magazinele pe care tu ți le dorești, făcând rău proprietarilor care ți-au îndeplinit o dorință aducându-ți-le în orașul tău este nedrept.
Dincolo de proiectilele și gazele lacrimogene primite ca răsplată pentru violențe, pe protestatari îi doare altceva:
Ne reproșați că protestăm prea dur, dar când am protestat pașnic nici nu v-ați uitat la noi.
Șah la rege! Șah la Macron, președintele-atotputernic al Franței.
Cum va fi judecat Macron de istorie?
E vinovat sau e nevinovat, un lucru e cert: este responsabil de situația prin care trece țara. O vede sau nu, o înțelege sau nu, o rezolvă sau nu, astea sunt întrebări la care va răspunde istoria. Pentru că tu, ca președinte al Franței, urmaș al Ludovicilor, al lui Napoleon și al lui Charles de Gaulle, ești privilegiat și în același timp condamnat să fii judecat de marea istorie.
Chiar și în lupta contra unor elevi și studenți? Bineînțeles că nu sunt doar elevi și studenți, mai sunt și alte bresle. Dar să fim cu capul pe umeri și să ne dăm seama că mai sunt și alte forțe în spatele protestatarilor. Niciodată nu au fost altfel revoltele sau revoluțiile. Tot timpul există tabere. Și când una din tabere devine vulnerabilă, cealaltă o atacă. Asta se întâmplă și azi.
Există însă un fapt real, confirmat în toate cazurile. Niciodată nu a putut fi asmuțită în stradă o masă critică de oameni când totul mergea bine. Dacă există atâția oameni nemulțumiți nu poți pretinde că viața se vede în roz, la fel cum simțea Edith Piaf când a compus La vie en rose, la puțin timp după ce s-a încheiat Al Doilea Război Mondial.
Chiar pot trăi mai bine europenii?
Sunt deja mai multe țări europene în care viața nu se vede în roz, protestele curg, semn că Bătrânul Continent simte nevoia de un val de întinerire. Să pătrundem puțin vorbele lui Voltaire, un produs fin al culturii franceze – unii ar spune azi al culturii europene, dar poate e incomplet să privim așa.
Mai binele e dușmanul binelui.
Voltaire
Poate că nouă, europenilor, nu ne este chiar atât de rău pe cât reproșează unii, inclusiv în stradă. Dar am fost învățați să credem în bine, în mai bine, iar unii dintre cetățenii noștri simt că ritmul actual nu mai corespunde identității noastre. E luxul celor pretențioși, n-ai ce-i face.
Sau ai ce-i face: să pornești în căutarea binelui cam așa cum își doresc cetățenii, care nefiind la putere, sunt la primire și nu se mulțumesc mereu cu ce primesc.
La fel ca la turneul de la Roland Garros, capitala eleganței franceze din sport, ne uităm când într-o jumătate a terenului, când în cealaltă.
Emmanuel Macron este la serviciu. Teoretic nu pentru mult timp. Pentru că, din nou teoretic, noile alegeri prezidențiale vor fi pe 18 aprilie 2027. Lăsați-mă să insist cu termenul teoretic. S-a dovedit că uneori practica ne omoară.
Din poziția de om la putere, Macron a vorbit duminică seară către națiune. În mod inteligent, s-a adresat emoțional, invocând o stare în care se integrau majoritatea francezilor.
Simțim cu toții în această seară furie și rușine
Emmanuel Macron
Când nu sunt proteste e semn clar că se trăiește bine?
Macron a sugerat și un contraatac când a spus că ia în calcul să interzică deplasarea francezilor pentru ca protestele violente să nu mai aibă loc. Numai că asta e o măsură care blochează toate protestele: inclusiv pe cele pașnice, nu doar pe cele violente, ceea ce… nu sună chiar democratic.
Fără a fi o garanție, este totuși o soluție pentru oprirea violențelor. Dar rezolvă ea cauzele?
Macron a cerut dialog, dar nu a oferit răspunsul dorit de cei care au ieșit să protesteze: un pachet de măsuri legat de economie și educație sau un calendar de rezolvare a cerințelor.
Președintele Franței a venit cu un principiu de drept incontestabil, dar, din nou, acest principiu se aplică doar celor care au făcut prostii pe străzi.
Cei care au distrus trebuie să plătească, cei care au jefuit trebuie să despăgubească.
Emmanuel Macron
Dacă viziunea lui Macron nu se întâlnește nicăieri cu viziunea protestatarilor și dacă el consideră că tot ce face el și administrația lui este în regulă, cum își poate cineva imagina că cerințele nemulțumiților vor fi rezolvate?
Iubesc protestele, dar îl urăsc pe cel care protestează
Și poate că ar fi fost mai facil pentru administrația franceză dacă la proteste ar fi fost doar elevi și studenți. Formele profesorale pe care și Macron le știe prea bine, Treci la loc! ori Stai în banca ta! și Fii cuminte! ar fi funcționat poate mai simplu decât acum când le ceri francezilor să accepte pur și simplu decretul de a sta acasă.
An de an, pe 14 iulie, francezii se adună să își sărbătorească identitatea tocmai pentru că acum două secole și jumătate cineva și-a permis să conteste puterea. Francezii se mândresc cu alura de protestari. Sunt mândri de Revoluția de la 1789, sunt mândri de Căderea Bastiliei, sunt mândri de Marseilleza lor.
E adevărat, în deceniile recente, măreția acelor revolte a coborât la nevoia sindicatelor de a se face auzite zilnic, iar de o vreme și mai încoace, de când situația s-a mai răcit, francezii și-au mai luat câte o vestă pe ei, Vestele Galbene, că așa e moda, care se dă, bien sur, de la Paris. Indiferent cine e directorul de creație.