Nu-i așa că prea ne-am obișnuit ca meciurile echipelor românești din cupele europene să fie privite ba victorii sărbătorite ca o nuntă, ba înfrângeri tratate că o înmormântare? Tocmai de aceea, victoria Craiovei, 3-1 cu banala Inter d’Escaldes din Andorra, intră într-o specie diferită de rezultat în fotbal.
Eu văd în ea o victorie care ajută o echipă să se maturizeze, un meci de care o echipă în creștere are nevoie și dacă nu o găsește, ar trebuie să-și facă programare la medic pentru ea. Noroc că totul a venit de la sine, organic.
E ușor să te bucuri după victorie mare și e ușor să fii trist, chiar distrus după o înfrângere – pentru că în fotbal orice meci pierdut trebuie să doară. Dar cum trebuie să arate normalitatea într-o Românie care trăiește prea mult la extrem?
Chiar așa trebuie trăită victoria din Andorra: faci deplasarea, joci meciul, îl câștigi, te bagi la somn și a doua zi vii spre casă. Trebuie să te gândești că săptămâna viitoare ai 3 meciuri: luni deplasare la Sfântu Gheorghe, joi la Voluntari, în Cupă și duminică acasa în campionat cu Botoșani.
Dacă vrea – și vrea – să fie echipă care participă respectabil în fotbalul european, Craiova are nevoie de serenitatea prin care face lucrurile bine și atât. E ceea ce admirăm în ultimii ani, de exemplu la naționala Norvegiei și echipele de club din țara lui Haaland. Conștiința meseriei bine făcute combinată cu bunul simț că ai făcut un lucru care nu este nici aselenizare și nici invenția unui medicament minune. Câștigi meciuri. Poți să câștigi meciuri și atât. De ce nu?
Nu vreau să dezgrop meciul pierdut de FCSB anul trecut cu aceeași echipă. Și nu vreau nici să privesc cinic la faptul că Inter d’Escaldes a ajuns toamna asta într-o grupă de Conference League în care FCSB, CFR Cluj și U Cluj n-au reușit. Vreau să privim pașapoartele jucătorilor.
Să nu bagatelizăm că oltenii au jucat cu o echipă din Andorra! Pe teren nu a fost niciun jucător andorran. Nici titular, nici rezervă. Inter d’Escaldes a început cu 7 spanioli – printre ei fiul lui Pochettino, motiv pentru care Pochettino senior a onorat meciul din Andorra și a avut ocazia să se uite timp de două ore la niște jucători de la Craiova. Poate conta.
Nu pretinde nimeni că gazdele au venit cu jucători de prima ligă spaniolă, dar le datorăm respectul pentru ce construiește țara lor în fotbal.
Tot privind la pașapoarte să remarcăm că în urmă cu două zile Dortmund s-a chinuit, a pătimit și s-a apărat cu umilință pe final de meci în Azerbaidjan, contra lui Sabah, o echipă care a început cu 11 jucători din 11 țări diferite. Nimeni din Azerbaidjan. Nu doar că fotbalul s-a globalizat, dar nu întotdeauna joci cu cine pare la prima vedere.
Evident că o înfrângere a Craiovei în Andorra ar fi fost o rușine. Dar e important să trăiești și momente în care eviți rușinea.
Meciul a oferit mai multe lucruri pe care nu poți neapărat să le antrenezi și trebuie să profiți când te lovesc.
Oltenii au început tare, călare pe adversar: 1-0 în minutul 3.
Nu au văzut primul gol ca pe un câștig la loto. Au continuat: 2-0 în minutul 5.
Chiar și golul de 2-1 a avut un rol vitaminizant: Aoleu, ne întorc ăștia! Nu! Craiova a revenit ca echipele mari și a dat golul de 3-1 imediat după o fază finalizată ca la manual, dar care nu ar fi existat dacă Alex Cicâldău nu oferea acea pasă minunată, cu exteriorul, de genul pe care o vedem la jucătorii mari din Champions League.
Cu toate astea trebuie să te încarci. Când spui jucători cu experiență, înseamnă și jucători care trebuie să treacă prin astfel de… experiențe.
Hai să nu o mai lungim! Să câștigăm meciurile care sunt de câștigat. Fotbalul românesc a ajuns cam prea jos, dar nici nu trebuie să băltească acolo. Vorba lui Hagi: la somn! Mâine e nouă zi care și ea trebuie încheiată bine. Azi a fost bine. Și atât! Bine?
