Monthly Archives

februarie 2017

www.sport.ro

Atârnătorul

Și din cauza LUI Astra nu a câștigat cu Genk. Ce caută omul ăsta în fotbal? Chiar numele ocupației lui sugerează că’i degeaba. Adițional. Adică suplimentar. De umplutură. Atunci când un singur nepriceput nu’i destul. Atârnătorul îi spunem noi. Nu aduce nimic în fotbal. Însă îl parazitează. Adițional: un vinovat tradițional.

Astra n’a primit penalty când un jucător al belgienilor s’a prăbușit peste Budescu. În raza scurtă de acțiune a trei oameni: arbitrul, tușierul și inutilul adițional. Teorema celor trei perpendiculare aplicată pe niște arbitri paraleli cu fotbalul. Șumudică spune că arbitrul a recunoscut la pauză că a greșit. A greșit când? Când s’a apucat de fotbal? Când nu s’a apucat? Când n’a dat penalty? Și cum și’a dat seama?? Sunt curios dacă a trecut în raport că a greșit. Mint! Nu sunt curios. Sunt furios.

Arbitri norvegieni, ce să zic… Ne’am obișnuit într’un fel ciudat să credem că hoția sau amatorismul – prostia, cum vreți – să fie judecate după gradul de democrație sau de geografie. Aiurea! Cei șase băieți din Norvegia nu se deosebesc prea mult de golanii care au arbitrat cu japcă în amicalele de iarna asta. În stațiunile din țările calde la all-inclusive cu penalty-uri la ofertă.

Nesimțirea arbitrilor norvegieni o poate costa pe Astra calificarea, iar pe întreaga României un loc în Champions League. Echipa care termină pe 2 peste doi ani are dreptul să sară la gâtul acestui arbitru. Cum nu se știe cine va fi acea echipă poate să sară toată lumea. Dacă Astra ratează calificarea pierdem o echipă. E trist, dar banii ăia chiar pot face diferența între a supraviețui și a dispărea ca echipă.

Așa, nici nu mai poți să te bucuri cum trebuie după golul minunat al lui Budescu. După picătura japoneză a lui Takayuki care a făcut totuși ca Astra să nu piardă meciul. Îți vine să’l repezești pe Budescu pentru că s’a mișcat obositor de lent și n’a ajuns la mingea lui Ioniță. Îți vine să’l cerți pe Teixeira că nimerește poarta când vrea, numai acum nu i’a ieșit – la ocazia din repriza a doua.

Dar îți vine și să te întrebi. Când vreodată ai felicitat un arbitru adițional pentru ceva? De câte ori?

februarie 17, 2017 by
www.sport.ro

Ando, Ando, de ce te pedepsești?

Rar l’am văzut pe Andone atât de distrus ca după meciul pierdut seara asta în fața echipei din comuna Chiajna. Are mare vină pentru degradarea lui Dinamo, dar el e singurul responsabil pentru eșecul său.

Când a spus că are jucători care nu realizează ce înseamnă Dinamo, Andone nu și’a terminat fraza. Nici el nu mai realizează cum trebuie să arate un antrenor la Dinamo. Pentru că el i’a primit. El i’a acceptat la echipa pe care spune că o iubește. Andone a acceptat niște nefotbaliști cu care să mintă că Dinamo poate ieși campioană. Andone construiește un zgârie-nori din chirpici, dar se miră că se prăbușește și nu’i pasă de cei care rămân sub dărâmături.

Andone, ăla pe care îl știam eu, nu umbla cu jumătăți de măsură. Nu gira cu reputația lui pentru ca alții să’și facă jocul. În vară, Negoiță a dat cu dinamită și au dispărut aproape toate formele de fotbaliști, în orice caz orice formă de echipă. Andone s’a prefăcut că nu vede. În noua perioadă de transferuri, a dat din nou aproape tot era mai bun că Dinamo arată ca magazinele goale de pe vremea sfârșitului lui Ceaușescu.

Nu i’a căzut bine, dar a tăcut. Și’a permis doar să se se tragă de șireturi cu Mutu. În fața lui Negoiță a luat mereu poziția de drepți. Ce putea să facă? Orice! Chiar și demisia era o soluție. Cel puțin nu își lega numele de aspectul mizerabil care o descrie acum pe Dinamo.

A refuzat să plece. Și a spus cu o jalnică mândrie că are o clauză șmecheră. Dacă clauza e cauza, dacă un pumn de bani l’au făcut să pună umărul la distrugerea unei echipe, pentru mine Andone a dispărut. Ce vedem noi e doar personajul care îi joacă rolul. Andone învinsul. Ca fotbalist, acel Andone dărâmat de Milla în ’90, la meciul pierdut cu Camerun la mondiale. Când arbitrul trebuia să dea fault, dar l’a lăsat pe bunicuțul Milla să marcheze.

Ca antrenor ar trebui să’și dea seama că dacă spune că punctul slab al echipei e că ia goluri la faze fixe e exact vina antrenorului. Și chiar a patronului. Că îl plătește.

februarie 13, 2017 by
www.sport.ro

Nimeni la Steaua!

Nimeni și nimic! Nimeni la meci și nimic în meci! Stelei îi dă eroare orice aplicație! O singură victorie în ultimele 7 meciuri oficiale duce în derizoriu liniștea simulată de stăpânirea Stelei. Declarația lui Becali după 2-2 cu Voluntari –  „Oricum, tot Steaua va ieși campioană” – nu se inspiră din fapte reale. L’am mai auzit și pe Reghecampf sezonul trecut, când a venit la Steaua, împrumutând siguranța și aroganța patronului în faimosul discrurs de atunci: „Nu fiți triști! Steaua va câștiga campionatul”. Și tristețea a transferat’o chiar el.

Steaua a renunțat stupid la unele obiective și de aceea a uitat să mai lupte. S’a obișnuit să piardă și nu o mai deranjează înfrângerile. Și’a propus să câștige mai rar și nu mai câștigă nici meciurile pe care le consideră obligatorii!

Acum, Reghecampf spune superior că Voluntariul nu l’a surprins cu nimic, dar prin asta nu face decât să’și arate limitele reduse. Steaua lui se îngrașă de la sezon la sezon, aduce toți jucătorii care sunt mai buni, dar suferă de complexul anacondei – șarpele uriaș și puternic, lipsit însă de venin și, de multe ori, incapabil să’și ucidă prada. Și Reghecampf merge mai departe fără să găsească soluții.

O primă descărcare nervoasă o oferă, ca de obicei, Becali. Chiar și cei care se așteptau ca Gnohere să fie repede criticat au fost surprinși. Viața la Steaua cere sacrificii. Și umilințe. Visul de a deveni noul Stanciu sau Chiricheș devorează zeci de fotbaliști. Gnohere nu e decât un exemplar amărât. Un om care și’a pierdut respectul încă din momentul când a lăsat’o pe Dinamo pentru rivala Steaua. Becali știe că de un „trădător” nu trebuie să ai milă și își permite să’l umilească atât de devreme.

Totul până la bani! Dacă Steaua pierde titlul, cursa pentru grupele Champions League devine una cu obstacole mult prea grele. Și sacii de euro le rămân altora. Victima propriului succes, Steaua ar fi avut șansa să se ia la trântă cu forțele din Europa League. Doar că atunci când a văzut că e greu, a „preferat” să renunțe. Ca să se distreze în campionat. Distracția costă.

 

februarie 13, 2017 by
www.sport.ro

Urzeala țepelor

Animalele de pradă nu zâmbesc. Un lup își poate arăta colții când se pregătește de atac, dar acel rânjet nu este niciodată semnul vreunei alianțe. Sau a unei prietenii la nivelul lumii sălbatice. Râsul isteric al lui Burleanu – atunci când a aflat că Liga lui Gino a eșuat în organizarea meciului Iași – Astra – e dintr’o lume bolnavă.

E clar că păcatele LPF sunt en-gros. Că actualul campionat dă multe rateuri pentru că Gino Iorgulescu și echipa lui n’au reușit să pună în practică restartul Ligii I nici în anul 3 după Dragomir. Dar bucuria eșecului Ligii pe care am văzut’o pe fața lui Burleanu e dureroasă.

În primul rând că e de prost-gust să te distrezi pe mormântul altuia, dar e caraghios și pentru că Burleanu însuși a trecut de curând prin asta. A uitat cum, cu doar câteva luni în urmă, alerga după stadioane prin țară. Bătea la ușă meciul naționalei și n’avea iarbă pe teren.

Burleanu se faultează singur când crede că lui i’ar prinde bine necazurile de la Ligă. Dacă el gândește că băieții de la fotbal au să’l admire cu ceva arată cât înțelege el din management. Oricât de pompos ar simula predarea lui la ASE.

Sărbătorirea, chiar și neoficial, a înfrângerilor din fotbalul românesc de către un președinte de Federație mai doboară un mit. Cum că oamenii din vârful FRF și LPF chiar s’ar forța să creeze binele pentru care au fost votați.

Dar își permit. Nu pot cădea prea ușor de pe tronurile lor. Au avantajul că în fotbal lumea nu iese în stradă să protesteze când lucrurile o iau razna. Deocamdată.

 

februarie 10, 2017 by
LUMEA

Generația Victoriei

Credeam România moartă. E trist, știu, condamnați’mă pentru asta! Deși aș putea să scap, să fiu grațiat. Și România să fie moartă într’adevăr.

Am ieșit în stradă să văd România mea. Am mers la ea ca la moaște: Pare vie, dar e moartă. Pare moartă, dar e vie! victoriei

I’am văzut părțile care o compun. I’am văzut pe românii din stradă. Mai multe zile. Ca să nu mă înșel. Judecați’mă iar! Că am fost mai mult din curiozitate, și nu pentru a o ajuta…

Păi dacă spun că o credeam moartă! Dacă eu chiar o credeam moartă!? Cum poți să ajuți un mort??

Când am văzut însă că mișcă, am sărit! Nu știam ce să fac mai întâi. Am râs de bucurie, ca părinții care își văd fiii întorși de pe front după ani de război, deși îi credeau morți de mult.

Am avut și lacrimi în ochi. Recunosc. Când am văzut copiii cu sutele în Piața Victoriei. N’aș fi putut să vă spun ce simt. Aveam un nod în gât care nu voia să treacă.

România mea trăia! Era lovită, sângera, dar organele vitale erau neatinse. Celulele tinere erau sănătoase!

I’am simțit pe români frați între ei. Nici o metaforă, nici o vrăjeală! Martori îmi sunt cei care au fost acolo și care și’au regăsit frații. Românii nu erau cum mi’i aminteam eu. Nebuni în trafic, înfumurați în spatele ghișeelor, ignoranți cu natura din jurul nostru. Era cu totul altă imagine! Ne priveam cald unii pe alții, desființând cuvântul „străini”. Ceream să le fac poze. Mesajelor, costumațiilor, copiilor lor. Absolut toți au acceptat zâmbind complice. Eram personajele din Fight Club, care ne întâlneam în timpul zilei în oraș. Toți știam că ne dorim un bine comun.

Rectific! Nu chiar toți! Am văzut și unii scrupuloși, care urmăreau suspect de tacticos tot ce mișcă. I’am respectat așa. Nu poți sti care sunt oamenii serviciilor – în fond, la muncă – și care intruși, căci strada are totuși niște adversari.

Nici n’am avut pretenția la o Românie complet sănătoasă. E rănită. Bolnavă. Urme de cangrenă, puroi, infecție. Însă pot dispărea! Sistemul imunitar poate face minuni. Și aici nu e vorba de sistemul care încerca să impună imunitatea juridică.

Gandhi a spus odată că atunci când și’a dat seama că totul depinde de el, s’a liniștit. Daca românii mei ar conștientiza că de ei depinde ca legea să fie lege, cinstea să fie cinste și sănătatea să fie sănătate, România ar fi România, iar ei ar redeveni ei înșiși. Încrezători în ei, gata oricând să crească. Puri! Ca atunci când erau copii.

Ca acești copii care au ieșit acum în stradă, Generația Victoriei, pe care i’am adorat și i’am adoptat cu toții. Pe care ne’ar durea să’i vedem peste 10-20-30 de ani dușmanii cauzei lor de acum.

***

Credeam România moartă… N’am spus că nu o mai cred așa. Ci doar că mi’o doresc vie. Am aflat că 20 de milioane de oameni și’o doresc vie. Ca dacă moare ea, mor și ei. Sau, în cel mai bun caz, vor migra către un alt trup. Nefericit destin al unui transplant nedorit.

februarie 7, 2017 by